Din CONTRAFORT, 11-12, 2011

Leo BUTNARU                                                                

Implicit, despre patriotism

Inima mea

ca şi Patria

este locul unde se poate întâmpla orice

şi chiar se întâmplă:

                               Jos retorica!

Absenţa negativului

1. infraroşu

Când

în ardoarea rugăciunilor

bigotul atinge extazul

în aura gândurilor sale

cu infraroşu

l-ai putea fotografia

pe Dumnezeu...

2. fără

Însuşi El fiind creator de claritate

probabil în cazul Său distribuţia luminii

nu poate fi (şi) inversă în

raport cu cea reală;

                               vreau să spun că

probabil

fotografia lui Dumnezeu

nu are negativ

Dead Poets Society

presupun că în rai

sau în iad

pentru a se evita inflaţia poetică

poeţii plecaţi dintre noi

scriu versuri cu rândul

când în schimbul unu

când în schimbul doi al

Zilei de Apoi

Poemul săptămânii

Indirect despre vorbirea directă

                       de Leo Butnaru

Vorbire. Parcă ţi-ai scote spini din gâtlej

accentuat metaforic vorbind – din inimă

din traheea ta rotunjită din petale roze puse straturi-straturi

                                                                       unele

                                                                       peste

                                                                       altele

şi din lemn de trandafir alb – reconstitui tu în memorie

imaginea de pe planşele de la lecţia de anatomie –

nici pe una dintre ele nu erau înfăţişate ţesuturi sângerânde

                                                                                     ca sub

                                                                                     coroana

                                                                                     de spini.

Această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gâtlej

din propria inimă fiind şi ca o anulare a amestecului de sensuri

                                                                                şi de senzaţii

în melanjul lor provocator de nelinişte

vorbire directă care ar putea anunţa o noapte mai puţin întunecată

(dar şi gluma neinspirată că – pe cerul negru al gurii –

stelele se văd mai luminos...).

Temperarea lăcomiei – anihilarea excesului de senzitiv şi gust

renunţarea la vinuri înspumate şi dulceţuri provocatoare

care probabil însoţesc omul încă din pruncie.

Vorbire directă. Un mod de a-ţi deparazita cartilajul traheii

coardele vocale de semnele de exclamaţie ale spinilor

şi gâtlejul e deja tot mai liber

ceea ce nu se poate spune şi despre inimă – sclava propriei tiranii

                                                                         despre care indirect

este şi această vorbire directă.

NOUA POEZIE NOUĂ

O antologie de poezie română postmodernă alcătuită de

                          Dumitru Chioaru

                      Editura „Limes”, 2011

„Eu cred că valurile 80, 90 și 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie, în sensul acordat acesteia de Tudor Vianu în eseul Generaţie şi creaţie, determinând o generaţie nu în funcţie de vârsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite… Iar o generaţie de creaţie durează, după cum remarca Tudor Vianu, contrazicându-l pe Thibaudet, mai mult decât generaţia biologică, desfăşurată de regulă 30 de ani. Antologia Noua poezie nouă cuprinde în ordine alfabetică un număr de 80 de poeţi, dintre care cel mai vârstnic e născut în 1935, iar cei mai tineri, prin anii 80, fiind acum în plină putere de creaţie… Cred că niciunul dintre cei care ar trebui să fie nu lipseşte (din această antologie), decât câţiva poeţi care n-au răspuns repetatelor apeluri făcute de mine (Dan Damaschin, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu), ori au refuzat din diferite motive (Al. Muşina, Marius Ianuş şi Dan Sociu). Au apărut şi vor mai apărea antologii de poezie contemporană pe criteriul generaţiilor, fatal parţiale, dar antologia Noua poezie nouă este prima care se structurează pe criteriul generaţiei de creaţie, mult mai cuprinzătoare, marcând nu numai un moment ci întreaga mişcare, în trei valuri succesive de poeţi, care au înnoit poezia românească şi o reprezintă acum la nivel mondial”. (Din cuvântul introductiv, „Câteva precizări”, de D. Chioaru)

Cuprins

Constantin Acosmei, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Dumitru Bădiţa, Daniel Bănulescu, Mircea Bârsilă, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Leo Butnaru, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Grigore Chiper, Rita Chiran, Nicolae Coande, Mariana Codruţ, Dan Coman, Denisa Comănescu, Daniel Corbu, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Simona Grazia Dima, Caius Dobrescu, Gellu Dorian, Rodica Draghincescu, Marian Drăghici, Aurel Dumitraşcu, Teodor Dună, Ioan Flora, Emilian Galaicu Păun, Mihail Gălăţanu, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Emil Hurezeanu, Valentin Iacob, Florin Iaru, Letiţia Ilea, Doina Ioanid, Gheorghe Izbăşescu, Claudiu Komartin, V. Leac, Nicolae Leahu, Ştefan Manasia, Mariana Marin, Judith Meszaros, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Irina Nechit, O. Nimigean, Aurel Pantea, Iustin Panţa, Cosmin Perţa, Mircea Petean, Marta Petreu, Augustin Pop, Ioan Es. Pop, Daniela Popa, Cristian Popescu, Simona Popescu, Petru Romoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Arcadie Suceveanu, Elena Ştefoi, Floarea Ţuţuianu, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Vinicius, Matei Vişniec, George Vulturescu, Andrei Zanca.

DESPRE CEL CARE, ACUM CÂTEVA ORE, MAI ERA: VICTOR DUMBRĂVEANU

 

Astăzi, în zori, la ora 5, ne-a părăsit colegul, prietenul, prozatorul Victor Dumbrăveanu (20 august 1946 - 4 decembrie 2011). Pe cât a fost posibil, a făcut faţă unei suferinţe necruţătoare, galopante.

Frate Victore, fie-ţi pulberea stelelor uşoară! --------------------------------------------

 

Acestea le scriam, sacadat, dimineaţă devreme, sugrumat de durere, pe facebook, după ce-mi telefonase Doina, fiica Eugeniei şi a lui Victor Dumbrăveanu, dându-mi crunta veste… Cu trei zile în urmă, telefonasem la mobilul prietenului şi colegului meu, dar mi-a răspuns o altă fiică a sa, Dumitra, sosită din Franţa la patul de suferinţă al părintelui. În aprilie, anul precedent, o revăzusem la Paris, după cinci ani trecuţi de la reîntâlnirea noastră într-o zi foarte neagră, pe strada Bucureşti din Chişinău, la înmormântarea mamei sale, a excepţionalei doamne şi prietene Eugenia, care părea inepuizabilă în vitalitate… Victor arăta mai cumpătat, mai potolit, plin de forţă molcumă întru înaintare în vârstă…  

Şi totuşi, părerile, prognozele noastre, ale pământenilor-muritori de rând, sunt atât de incerte… La început de septembrie, când l-am vizitat în loc cu multă verdeaţă, dar… sinistru, Spitalul Oncologic, Victor era optimist, îmi spunea că ar mai avea nevoie de trei-patru luni ca să ducă la bun sfârşit romanul vieţii sale – unul despre batjocura ce a însemnat comunismul şi comuniştii pentru Moldova Pruto-nistreană. Credeam sincer că va reveni în forţă, că va persevera… Că o va revedea pe Flavia, nepoţica sa ce se află la studii în Anglia... Întreaga Familie Dumbrăveanu - Eugenia, Victor, Doina, Dumitra, Flavia, alt Victor, Munteanu, ginerele, - ne-a fost/ ne-au fost vecină/ vecini, prieteni minunaţi în Chişinăul de Sus, pe strada Sadoveanu, unde ne vizitau, uneori, şi alt prieten ilustru, compozitorul Mihai Dolgan, şi poetul Victor Teleucă, şi... Dar…

Adio, Victor Dumbrăveanu… Milostivenia, graţia Proniei, care ţi-a fost parcă arătate ne-împlinite pe Pământ, te vor lumina şi ocroti în azurul zilelor şi în pulberea stelelor nopţilor din tăriile cereşti…

 P.S. Dragă Victor, acesta, din dreapta, e un mac foarte însingurat, cu care am dat ochii şi am discutat în iunie, vara trecută, lângă Casa Scriitorilor de la Neptun, unde se întâmpla să poposeşti şi tu... Mai demult, scriam nişte metafore, pe care ţi le spun la despărţire:

– În lanul de grâu

 în umbra stâncilor sau

 peste scurgerea apei –

                                     oriunde                       

   vă este dat a vă scutura

              roşii petale de maci

                                   totuna

             şi inima mea

             amfora ei fierbinte

voi rânduri

           rânduri o umpleţi...

MONUMENTELE EREVANULUI

Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Printre capitalele ţărilor lumii, Erevanul e una cu cele mai multe monumente. Plus diversitatea conceptuală, stilistică a acestora, în ultimele două decenii cu o mutare de accente de pe clasicitate pe modernitate, de pe realismul istoric pe jocul asociativ, „exagerarea” metaforică. Unele dintre (şi printre) ele – de-a dreptul atipice, originale, ingenioase, creative. Apoi coborârea (descinderea, descălecarea) monumentelor de pe soclu, piedestal – în stradă, la nivelul trotuarului, aleii, terenului de joacă pentru copii, exemplificarea (respectivă) având-o mereu la îndemână, la colţ de stradă, în plină piaţă urbană, în faţa lăcaşelor de cultură, în fine – în memorie ta de om, dar şi în cea electronică a aparatului foto, a camerei de luat vederi.

                               Arghişti I, împărat al Urartului în anii 785-753 î.H.

Bineînţeles, la proliferarea monumentalistică au pus umărul şi armenii din diaspora, care sunt de aproape trei ori mai mulţi, decât cei din ţară. Dar e la mijloc şi interesul unor artişti importanţi din lume de a fi cunoscuţi aici, la hotarul dintre realitate şi mit, dintre piatra concretă a Araratului şi legendara Arcă a Lui Noe care, poate, îşi mai are rămăşiţele din lemn de cedru pe piscuri.

O nuvelă din

 

Nr. 10-11/ 2011

Leo BUTNARU

CURSA

Nu încăpea îndoială – de obicei, orice îndoială e supradimensionată, pentru ca să poată încăpea în ea însăşi. Deci, nu încăpea îndoială că cei din faţa sa, a pământeanului, erau nişte extratereştri. Sau poate că chiar extra-extratereşti, presupunere ce e, oricând, în deplin acord cu nelimitatele posibilităţi oferite de infinitudine.

 Cei dinaintea sa erau, ca înfăţişare, cam deformaţi, parcă mutilaţi şi într-un sens mult mai larg decât unul fizionomic – erau mutilaţi şi ca mod de a fi ajuns în faţa lui, a pământeanului: chiar aşa, dânşii coborâseră, planat, într-un „blid” zburător, propulsat de fotoni, electroni şi chiar de voinţa – eterică, metafizică, transraţională – a celor din interiorul lui, „blidului” – extratereştrii care, iată, stăteau în faţa pământeanului care, la drept vorbind, nu se arăta emoţionat, surprins, speriat de această întâlnire.

Dar fiind că extratereştrii de orice gen şi speţă nu prea au timp de pierdut, pentru că, pur şi simplu, ei nu cunosc această noţiune abstractă – timpul, ştiută doar de pământenii care, în timpuri imemoriale, o născociseră aşa, de amorul filosofiei sau, poate, mai mult al artei, – prin urmare, necunoscând conceptul foarte relativ de timp, străinii şi peregrinii astralităţilor (astralioţi, cum ar veni) nu aveau ce pierde, ceea ce nu însemna că ei nu erau şi grăbiţi – pripa e ceva ereditar în firea şi nefirescul nepământenilor, astfel că aceştia, aflaţi în faţa pământeanului, luaţi cu eternul lor zor, spuseră:

– Ai şansă să rămâi în viaţă... să te lăsăm sub soare, dacă ne spui o întâmplare de la voi, care ne-ar putea înduioşa şi pe noi.

UN POET DIN BELARUS

Zmiter VIŞNIOV (n. 1973)

Poet, romancier, pictor. S-a născut în oraşul Debreţin, Ungaria. Licenţiat în jurnalism al Universităţii Beloruse, a studiat la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este unul din fondatorii asociaţiei literare „Bum-Bam-Lit” (1995-1998). Printre cărţile sale de poeme se remarcă „Versificarea naşterii” (2005) şi „Faraonul la menajerie” (2007).

Pentru a plusa câteva trăsături la portretul acestui coleg, extrag un pasaj din Jurnalul de Crimeea, care „mi s-a întâmplat” în prima decadă a lunii septembrie a. c.: „9.IX.201. Am făcut poze la monumentul lui Nikolai Gumiliov împreună cu doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume, Mihail Şelohov, se apropie de mine, se recomandă, adăugând: «Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…» Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, adăugând: «Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…» Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov din Koktebel, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii izbucneşte ca şi cum irezistibil…”

Deci, reţineţi dintr-un text tradus aici şi următoarele versuri: „…lângă o căsuţă belorusă/ eu mă gândeam la renaşterea naţiunii…” (l.b).

IMPRESII DE DRUMEŢIE

capul lui Karl Marx încununează centrul oraşului Kameniţa

case cu geamuri moarte –

copiii au plecat în occident

vântul hălăduieşte-n singurătate surdo-mută

ca după război…

în fine proletarii s-au unit urnindu-se

în direcţia luminosului viitor burghez

încât nici taximetriştii nu mai ştiu

ce şi pe cine duc

doar poate că gunoaie

doar poate că gânduri înţepenite

doar poate că lozinci de Karl Marx

şi doar veselii pictori

şi doar veselii poeţi

s-au ascuns în fostele adăposturi antiaeriene

şi beau bere şi beau rom

compun capodopere

reînviind peisajele împrejurimii

reanimând soarele stins

*     *     *

Reclamele aurii aiurează-n zbor aidoma

păsărilor. Din cer alunecă stele roşii.

Tancul cade de pe postamentul lui Zmiter Vişniov.

Armatele mărşăluiesc pe bulevarde

urlând cântece despre Pelicani

şi paraziţii lichidaţi. Încălţările-s

pătate de funingine, talazuri cu ascuţiş de săbii,

mitralierele s-au încolăcit şerpeşte iar zidurile

sunt împestriţate de semne făcute cu lanterna.

În aer e miros de vanilie, duhul

vrăjitorului cocoşat ce sparge geamurile oraşului

şi tăbârceşte în casa scării catarge întunecate

                * * *

Pe ram stăteau trei păsărele

una albastră alta verde cealaltă neagră

Ele îşi curăţau penetul

clipeau des din ochii lui

Bogdanovici Şukailo Gromâko*

cuvintele ţăcăneau cu litere sinilii

obişnuindu-se să stea pe ram

în acea amiază caldă primăvăratică

lângă o căsuţă belorusă

eu mă gândeam la renaşterea naţiunii

în palidele palme de salcâmi în floare

___________

*Maksim Bogdanovici (1891-1917), Pavliuk Şukailo (1904-1939), Mihail Gromîko (1885-1969) – poeţi importanţi ai modernismului belorus.

 Varvara Svetlova, Zmiter Vişniov şi Leo Burnaru la monumentul lui Nikolai Gumiliov (Crimeea, or. Koktebel)