În toamna anului 1942,
Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european,
soseşte pe Frontul de la
Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale,
prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei
Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie
drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem
muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul
futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus
Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui
Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin
urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe
care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe
imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de
tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise
apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul
futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:
„1. Noi vrem să cântăm
dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului. 2. Curajul, îndrăzneala,
rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)
7. Nu există frumuseţe decât
în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia
trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)
9. Noi vrem să glorificăm
războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător
al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…” [Peste ceva mai puţin
de o lună, ziarul petersburghez „Vecer” („Seara”), din 18 martie, informa
cititorul rus despre manifestul lui Marinetti publicat în Franţa.]
Sau în „Să ucidem clarul de
lună” (1909): „La guerra?...Ebbene, sì:
essa è la nostra unica speranza, la nostra ragione di vivere, la nostra sola
volontà!...Sì, la guerra! Contro di voi, che morite troppo lentamente, e contro
tutti i morti che ingombrano le nostre strade!...
Sì, i nostri nervi esigono la guerra e disprezzano la donna, poiché noi
temiamo che braccia supplici s'intreccino alle nostre ginocchia, la mattina
della partenza!...”
Prezenţa Primului Futurist
pe fronturi pornise în 1911, când, la izbucnirea războiului italo-turc, Marinetti pleacă în Libia pe post
de corespondent de război al unui ziar francez, după care şi-a publicat reportajele
în cartea „Lupta pentru Tripoli”.
Dat fiind că futuriştii
glorificau militarismul naţional, ei pledează frenetic pentru intrarea Italiei
în război de partea Antantei contra Austriei, pentru a obţine dominaţia deplină
în arealul Mării Adriatice. Astfel că au fost deloc neimportante manifestările
şi pledoariile futuriştilor care au făcut ca, în mai 1915, Italia să intre în
luptă.
Marinetti şi mai mulţi
colegi întru futurism pleacă voluntari pe front, de unde unii nu se vor mai
întoarce. Spre deosebire de futuriştii ruşi, cei din Italia se implicaseră
activ în Primul Război Mondial, de menţionat fiind din nou că o făceau
voluntar, fără ordin de chemare la arme. Colegii lor ruşi nu demonstrau nici
pic de entuziasm faţă de conflagraţii, unii din ei chiar căutând diverse căi de
a evita recrutarea.
 |
| Marinetti la a doua vizită în Rusia, 1942 |
Aşadar, anul 1942.
Marinetti, academicianul, rămas în continuare apologetul eroismului metodico e quotidiano, pe Frontul de la Stalingrad. Aceasta
însă era deja a doua vizită a genialului futurist în Rusia, ceea ce stimulase
diverse presupuneri fanteziste cantonate, uneori, în legende deloc fondate,
precum versiunea unor cercetători prost informaţi, care spuneau că, chipurile,
la sfârşitul lunii noiembrie a anului 1942, sexagenarul futurist intempestiv căzuse
prizonier, fiind expediat în oraşul Azbest din Ural, unde i s-au şi pierdut
urmele. Alţii scriau că ar fi fost grav rănit lângă Stalingrad, murind în 1944.
Nimic mai puţin adevărat, ceea ce se va dovedi în finalul prezentei naraţiuni
eseistice.
Până acolo însă, să pornim
metodic, cronologic, revenind la prima vizită a lui Filippo Tomasso Marinetti în
Rusia, ce avusese loc în ianuarie 1914, despre care presa vremii, dar şi
memoriile unor actanţi ruşi au lăsat mărturii demne de toată atenţia şi pe
potriva ingeniozităţii debordante a întemeietorului futurismului european.
 |
| Ziarul "Nov'" oglindeşte vizita lui Marinetti, 1914 |
În câteva fraze de
intermezzo-prolog ar fi de menţionat că, chiar de la apariţia futurismului în
Italia, jurnaliştii ruşi nu scăpau din vedere nici declaraţiile de întemeiere a
acestei mişcări reînnoitoare, nici pe autorul ei. Trecuse mai puţin de o lună
de când Marinetti îşi publicase manifestul în „Le Figaro” (20 februarie 1909),
când unele ziare din Sankt-Petersburg relatează despre acest eveniment. Revista
„Apollon”, apărută pe lume în acelaşi an cu futurismul, îl are printre
corespondenţii de peste hotare pe poetul Paulo Buzzi, confrate de acţiune
artistică al lui Marinetti. În 1912, revistele „Soiuz molodioji” („Uniunea
tineretului”) şi „Maski” („Măşti”) prezintă în traducere unele din manifestele
futuriştilor de pe Peninsula Apenină. În legătură cu viitoarea vizită a lui
Marinetti în Rusia, poetul şi teoreticianul Vadim Şerşenevici publică în ediţie
aparte unele din cele mai importante manifeste ale futurismului italian, cu un
an înainte, tot el, lansându-şi cartea „Futurismul fără mască”, subintitulată
„Introducţie compilativă”. În ajunul vizitei Primului Futurist în Rusia, la Sankt-Petersburg
apare volumul lui Ghenrih Tasteven „Futurismul. (Calea spre un nou simbolism)”,
în care sunt inserate de asemenea principalele manifeste marinettiste. Mai
puţin „politicos” era titlul cărţii lui Aleksandr Zakrajevski, „Cavalerii demenţei
(Futuriştii)”, editată la Kiev.
Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto
Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se
şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din
Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la
simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc
ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e
vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se
întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor
din preajmă (…)
– Sunt bucuros să vin în
Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam că o să
ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de
un strat subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”
1
