A REIZBUCNIT RĂZBOIUL ARMEANO-AZER...

      În luna octombrie a anului 2011, am călătorit în Armenia, ţinând un jurnal, în care, bineînţeles, nu puteau să nu apară, implicit sau pe faţă, referiri la tensionatele relaţii dintre Armenia şi Azerbaidjanul. În acelaşi an, în mare parte, respectivul jurnal a apărut în volumul "Literary Ark", editat la Erevan. Textul e paralel, în româneşte şi armeneşte. Pentru a-l traduce, colegii armeni au găsit o doamnă care s-a născut şi a trăit în România mai mulţi ani, apoi s-a căsătorit în Carabahul de Munte. Azi, când a reizbucnit feroce războiul armeano-azer, găsesc de cuviinţă să reproduc două fragmente din jurnalul scris în octombrie 2011. Le reproduc ca pe o dorinţă de pace şi bună înţelegere între popoarele care, necruţător, îşi jertfesc feciorii, îşi distrug localităţile.

*           *            *

…După formarea, în 1918, a Republicii Democrate Armene (atunci apăruse şi Republica Democrată Moldovenească, în prima sa etapă de separate de Imperiul Rus), aceasta se mai numea şi Republica Ararat, însă în urma unui tratat negociat la Moscova, Kars şi Erevan (1920-1921-1922) Muntele Sfânt trece în posesie otomană.

Nu e complicat să deduci că semnarea de către armeni, la Erevan, a pactului de delimitare a hotarelor cu Turcia a fost impusă de împrejurările din acel început de secol XX, dar şi de stările/ raporturile ostile de secole pe care le-au acutizat, cu brutalitate, otomanii. (Genocidul din 1915…) Însă a mai existat ceva: consilierea Rusiei, chipurile întru conciliere. Ea a sfătuit guvernul Armeniei, ba se poate presupune că i-a cerut acestuia să cadă de acord cu condiţiile puse pe hartă. Pentru că Rusia avea interesele sale, înglobând Armenia, indiferent dacă aceasta e sau nu mai e cu Araratul în componenţă. Într-o anumită măsură, Moscova trata cu Istambulul peste acoperişurile Erevanului. Astfel, cu inima frântă, cu mâna tremurătoare guvernul armean şi-a pus semnătura pe un tratat pe care avea să-l regrete, însă, atunci, neavând o altă soluţie. Iar soluţiile de astăzi Armenia este nevoită a le căuta de asemenea împreună cu Rusia care, se ştie, în politică niciodată nu joacă onest, urmărindu-şi înainte de toate propriile interese şi nicidecum pe cele ale aliaţilor. Astăzi, Piaţa Roşie a mizat pe cazul Carabahul de Munte, pe complicaţiile pe care le are Armenia cu Azerbaidjanul după războiul din 1993. E clar de partea cui sunt simpatiile altor doi vecini ai Armeniei – Turcia şi Iranul…  

Iar umbra falnicului Ararat se extinde peste tratate nedrepte, rămânând de-a pururi cel mai fremătător, jinduit simbol pentru armeni. Se regăseşte şi în stema Republici Armenia, care a renunţat la heraldica sovietică. Imaginea Araratului a fost completată cu Arca lui Noe. Una din legendele moderne, cel puţin mai tânără de 100 de ani, spune că, la protestele otomanilor că Araratul e reprezentat în herbul armean, fără a fi în Armenia, răspunsul veni pe potrivă: Păi şi semiluna apare pe drapelul turc, fără să fie parte componentă a Turciei… 

*        *        *

Prezenţa trupelor ruseşti în Armenia a fost prelungită până în anul 2044, crezându-se că vreo altă forţă externă nu poate impune rezolvarea problemei Carabahului de Munte în condiţii nefavorabile Erevanului. În dedesubtul alianţei „provizorii” stau şi presupunerile experţilor conform cărora rezervele de petrol ale Azerbaidjanului s-ar epuiza în decursul a 25-30 de ani, ceea ce, sub aspect economic, reduce considerabil şansele azerilor de a rezolva neînţelegerea pe cale armată. Sigur, relaţiile „îngheţate” armeano-azere le acutizează pe cele dintre SUA şi Rusia ce ţin să aibă influenţă în această regiune, unde pe un versant se află Turcia şi Occidentul, inclusiv SUA, pe celălalt – Rusia şi Iranul. Şi dacă Azerbaidjanul conta că Erevanul, nefăcând faţă goanei înarmărilor, va ceda, realitate e că, susţinută de ruşi, Armenia pur şi simplu nu se angajează într-o goană atât de costisitoare, chiar ruinătoare pentru o ţară cu un buget modest.

Astfel că Armenia nu găseşte de cuviinţă să se arate ostilă ruşilor şi nici că ar avea motive să o facă. Iar faptul că şcolile ruseşti din Erevan au dispărut aproape în totalitate, de mai supravieţuiesc doar una sau, poate, două, nu se întâmplă dintr-o pornire antirusească. Nu. Pur şi simplu, în Armenia aproape că nu mai sunt ruşi şi nici nu prea au ce face într-un mediu cu o limbă omniprezentă şi statornică, cea armeană. În epoca post-sovietică, în Erevan, pretutindeni, limba „rusă” e deja cea… engleză! Nu se mai văd dublete în slavonă, ci doar în britanică/ americană… Prin intermediul limbii engleze Armenia se înţelege cu lumea, chiar cu o parte din reprezentanţi diasporei sale (în special a tinerilor) numeroase care, în ţări de peste mări şi ţări, nu au avut cum să crească şi să înveţe într-un mediu lingvistic naţional, ci doar în unul internaţional, ce presupune obligatoriu engleza.