TRADUCEREA DE DUMINICĂ

Acum un timp, când pregăteam antologia de poezie universală Traduceri din secolele XX-XXI, eram obsedat de un poem memorabil al ucraineanului Ivan Draci, Balada Cepei de Aur, pe care îl tradusesem cu mulţi ani în urmă, volumul de „Bibliografie” indicându-mi că l-am publicat în joia de 11 mai 1978 în săptămânalul „Literatura şi arta”, al cărui redactor-şef pe atunci era poetul Victor Teleucă. Caut, scotocesc în mai multe mape cu decupările din adânca mea tinereţe, însă nu găsesc textul. Să mă las păgubaş? Sau să merg la Biblioteca Naţională, să solicit colecţia revistei? Dar ce ar fi să dau o traducere nouă? mă întreb şi încep a căuta cărţi de Ivan Draci în biblioteca personală. Însă în cele găsite nu e şi Balada Cepei de Aur… Apelez la internet. Din păcate, textul ucrainean nu-mi iese în cale. Probabil, nu am fost destul de insistent. Ce e de făcut? Aha! Să apelez la prietenul Mihai Traista, poet de limbă ucraineană din România pe care, pe pagina sa de facebook, l-am văzut într-o poză cu Ivan Draci. Prin urmare, îi scriu lui Mihai care, iniţial, nu găseşte nici el textul, dar, la o revenire în perseverenţă, îl descoperă şi mi-l expediază. Mulţam! Îi mai solicit lui Mihai o lămurire a unei sintagme ucrainene mai puţin cunoscute, după care purced la a doua traducere a Baladei cepei de Aur, de la prima fiind trecuţi deja… 35 de ani! În antologia de care vă spuneam am introdus noua – a doua – traducere, pe care o public şi aici, pe blog. Între timp însă, ca de la sine, dintr-o mapă îmi apare şi decuparea din revistă cu prima traducere din Ivan Draci, pe care o românizasem cu litere chirilice, cum ni se impunea pe atunci. O reproduc şi pe ea, deja ca element muzeal.

În fine, îmi zic: bine am făcut că am dat o a doua traducere, de data aceasta din original şi nu prin intermediul unei terţe limbi , cum mi se întâmplase cu prima.

Ivan DRACI  (1936)

BALADA CEPEI DE AUR

Ceapa obişnuită –

Zorile nevoiaşilor.

         Pablo Neruda

Ea – zeiţa cu obraji rumeni a vândutelor bazaruri –

Pendul ce se clatină în legătura arcuitei cununi

Ce o cuprinde de după gât pe cocoşata lele Gorpina.

Ea – nimfă împletită-n veştezitele cozi ale prietenei

Devorată de milioane de ochi lacomi

Vrea cu tot dinadinsul să-şi piardă auria fetie!

Ea – cristelniţa bisericuţelor de la subsol –

Tremură pentru auriul său suflet credincios

Înaintea păgânei voracităţi a cuţitului tâmp!

Roşind – pentru aurul ei el îi întinde gunoiul paralelor de-aramă!

Ea deja simte cum îi amuţeşte sânul de aur

Prevăzând îmbrăţişările toxice ale Focului pierde-vară.

Ea – regina frumuseţii pieţelor săteşti în revărsatul zorilor –

Stă amuţită în arestul de garnizoană-a buzunarului soldăţesc

Ea, neprihănita zână a necruţătorului Apetit.

Dânsa-i sora dreaptă a uscatului Coltuc de secară

Şi sora geamănă a Usturoiului cu albă caţaveică

Ea – rodie de aur în căscătura foamei studenţeşti

Neîmpăcată adversară a Cartofului fiert din calea-afară

Prietenă fidelă a modestei Sări de bucătărie

O mică Ioana d’Arc contra tuturor microbilor anglo-saxoni

Ea – tandra Laură a unui cârn Petru Petrarca oarecare din

Şcoala de Meserii dintr-o mărginaşă mahala a Kievului

Tăinuită-n căldura de seră a geamantanului meşterit chiar de el

Sau poate ea nu-i decât o uitată, neglijentă Ceapă Cenuşăreasă

Care va degera anonimă în burta cine ştie cărui bonz

Ea, aurica-aurelelor, nu ştie cum îi va fi dat să moară

Sau poate că-i va fi să se resfire-n sfinte, albe nimburi

Peste nedezlegata taină a feliilor de pâine alb

Sau poate va trebui să se rotească-n hula-hoop înaintea sângerosului Şaşlâc

Pe fundalul argintiu al georgianului cneaz Ac-Ţeapă.

Începe agonia aurie a striptisului ce precede morţii:

Ea lasă să-i cadă şubuliţa aurie

Ea îşi scoate strălucitorul pulover auros

Îşi aruncă de pe ea auria rochiţă delicată

Se dezbară de auria cămăşuţă-petală

Şi, goală, albă, îşi deplânge fecioria violată

Ea – Ceapa de aur din grădina mamei

Ea – Vestala de aur din templul Tainei Existenţei

Strânsă ca un pumnişor al spaimei.  

REFUZUL

 7.IV.1988

La Moscova, pe o săptămână, la conferinţa tinerilor critici care scriu despre literatura pentru copii. Eu,mai mult, în calitate de redactor la o publicaţie de literatură şi artă, mai puţin „specializat” în domeniul luat în dezbatere.

Krapivin, care scrie despre tineret: „Onest până la încăpăţânare”. (Nu pun „cinstit”, în cazul ruşilor subînţelegându-se altceva.)

Conjunctura îi ademeneşte pe cei lipsiţi de personalitate.

În URSS există… 90 de mii de instructori de pionieri.

De ce publicaţiile pentru tineret îşi pierd autorii importanţi? Inclusiv din cauza onorariilor mizere. De regulă, publicaţiile destinate celor tineri aduc venituri considerabile, însă ele sunt „confiscate”, pentru retribuţia celor ce scriu lăsându-se sume derizorii.

UN GRUPAJ DE POEME

                                     Leo Butnaru

COSMOSUL ÎN CARE… 

Iată visul 
subliminalul 
intuiţia – cosmosul întreg 
sau doar raiul în care 
este respectat întru totul 
Dumnezeu 
şi absolut deloc 
constituţia… 

Vezi:  http://www.romlit.ro/poezie11111111111111111116

GLASUL

4.II.1988

Lectură din Giacomo Leopardi. Volumul „Scrisori, însemnări, cugetări”. Dramatism torturant – obsesii, contorsionări, despicări de adevăruri; nu, nu doar descoperiri – ci şi afirmări de adevăruri, necruţătoare, sfâşietoare abordare a lor.

Dintre marile lecturi din ultimul timp – şi două cărţi cu şi despre Nikos Kazantzakis: „Neîmpăcatul” de Eleni, soţia sa, şi volumul „O viaţă în scrisori”.

Am început să citesc şi volumul de scrisori al lui Italo Svevo, însă amânat de Giacomo Leopardi.

UN VASLUIAN - PERSONA NON GRATA

Milescu-Spătaru la Chişinău

E de presupus că Nicolae Milescu-Spătaru nu e dintre clasicii literaturii noastre prea… monumentalizaţi… Iar unul din puţinele sale monumente de reală valoare artistică se află pe Aleea Clasicilor din Chşinău, aceasta fiind inaugurată în anul 1958 doar din… moldoveni; adică din marii scriitori români, 12 la număr, care s-au născut pe teritoriul Moldovei istorice. Astăzi Aleea este completată, extinsă, nemaifiind… localist-discriminatorie.

Iniţial, Milescu-Spătaru ajunsese cvasilegendar din cauza nasului său cârn, care se spune că i-a fost încrustat, ca stigmat ce nu i-ar mai fi permis să pretindă la tronul Moldovei. Însă aceasta e doar o presupunere, până în prezent negăsindu-se probe scrise, de arhivă, care ar confirma că chiar aşa s-a întâmplat.

 Însă componenta veritabilă a legendei acestui destin de cărturar ţine de misiunile sale speciale de diplomat, de imensele căi şi spaţii străbătute, de opera sa.

Numai că, în octombrie 2003, am aflat cu neplăcută surprindere că, predecesorul, consângeanul nostru nu este agreat în… China!

Cum a fost? În discuţia pe care o aveam noi, 8 scriitori români, cu unii colegi-amfitrioni de la Beijing, mie îmi veni să amintesc că, pe aici/ pe acolo prin China, a fost în anii şaptezeci ai secolului XVII şi Milescu-Spătaru, ca diplomat angajat în misiune de Ţaratul Rusiei. Ei bine, la auzul numelui vasluianului nostru chinezii se schimbară la faţă, făcându-se mai palizi decât erau. Încerc să înţeleg, cu ce i-am supărat. Pe scurt, din ce ni s-a explicat, am dedus că Nicolae Milescu-Spătaru, deja cam de trei secole şi un sfert, în China e considerat, tacit, un fel de… persona non grata! De ce? Unul din colegii-amfitrioni ne spune că şi din cauza tratativelor dubioase pe care le-a dus, din partea Rusiei, Milescu-Spătaru, şi până astăzi ţara vecină şi, uneori – dar foarte rar – prietenă de dincolo de fluviul Amur deţine, nici mai mult, nici mai puţin, decât 1, 5 milioane de kilometri pătraţi de teritorii care, de fapt, aparţinuseră Chinei, sunt ale ei! Ei bine, ce puteam să zicem noi, cei 8 scriitori din Bucureşti, Chişinău, Iaşi, Reşiţa şi Sibiu, sosiţi în vizită din două ţări, România şi Republica Moldova, care, împreună, nu au decât o suprafaţă de… 238.391 km² +  33.843,5 km², la acest capitol situându-se, respectiv, pe locurile 83 şi 139 între ţările lumii?

…Iar până la acel moment, eu unul, naivul, mai mă gândeam că Nicolae Milescu-Spătaru ar fi meritat – de ce nu? – vreun monument şi în China…      

CU MESAJELE PE MASĂ!

                                         ACUM 24 DE ANI: LIBERTATE!

Oare Mişcarea de Eliberare Naţională din Moldova Estică nu ar merita un Muzeu al ei? –m-am întrebat de mai multe ori, întreb şi acum. Am la îndemână o mapă cu peste 100 de mesaje care au fost scrise de participanţii la Mitingul de la Teatrul Verde din Chişinău în duminica de 8 octombrie 1989. Public aici pagina de jurnal de acum 24 de ani şi unele din bileţelele venite atunci. Fără a mă părăsi gândul că, odată şi odată, voi putea depune mapa cu zecile de mesaje într-un Locaş al Memoriei Naţionale.

8.X.1989

 Colegii din Frontul Popular mi-au propus să moderez mitingul de la Teatrul Verde. Discuţii cu Gh. Ghimpu, Iu. Roşca, I. Ilaşcu, V. Matei. Lumea – potop, agitată încă de ieri, de la încleştarea cu miliţia. Aceştia, aproape de nevăzuţi pe aici, mahării lor gândindu-se, propbabil, să nu aţâţe lumea. Chiar de la deschiderea mitingului, prind a sosi multe bileţele cu diverse propuneri legate de viitoarele alegeri, voturi de blam, metode de a strânge bani pentru Frontul Popular etc., etc. La timp mai liniştit, voi alege unele din acele mesaje, transcriindu-le aici. Mă gândesc că ele ar trebui să-şi găsească loc în vreun muzeu al acestor timpuri de luptă pentru idealul naţional.

Unul din primele bilete cărora le dau citire: „Ieri pe Piaţa Victoriei a fost martor la măcel colonelul Costache. Propun să fie invitat pe scenă să dea careva lămuriri la cele întâmplate. Dlui asistă la miting”. Cred că nu a fost doar martor, zic, şi chiar dau cu ochii de colonelul de miliţie Costache care ieri a  condus trupele de miliţie contra demonstranţilor. Cum priveşti spre sală, el se afla pe scările din partea stângă a scenei. Zic, iată oameni buni, cine a lovit ieri în noi, dar, pe moment, nedându-mi seama ce ar putea urma. Mulţimea s-a repezit spre miliţianul gradat, izbindu-l, vrând să-i smulgă epoleţii! Zadarnic încerc să potolesc oamenii, ca să nu complicăm situaţia, să nu le dăm motiv satrapilor să ne învinuiască de fapte grave. Zadarnic! În fine, cu chiu cu vai, colonelul scapă din mâinile revoltaţilor şi – dispare. Din fericire, represaliile miliţiei nu aU urmat, aceasta nearătându-se la Teatrul Verde.

Alte mesaje: „Ieri, 7.10.89, s-a repetat ziua sângeroasă de la Tbilisi de la 9 aprilie a.c., pe piaţa centrală din Chişinău. În ziua Constituţiei Poporul Moldovenesc a fost ucis de militari şi barbari. PROPUNEAM: Din numele mitingului, prin telegramă să cerem Parlamentului Ţării să fie trimisă în Moldova o Comisie în componenţa căreia să intre deputaţi ai poporului din Pribaltika (Republicile Baltice) ca să ancheteze urgent evenimentele şi să fie traşi la răspundere toţi ucigaşii. Un grup de Moldoveni”.

„1) Dacă, Doamne fereşte, se primeşte (adoptă) o lege strâmbă cu privire la alegeri, propun să boicotăm alegerile; 2) La 7 noiembrie ieşim la demonstraţie cu cerinţa unor legi democratice sub lozincile Revoluţiei din Octombrie. Aureliu M. Benu”.

„Dragă Leo Butnaru – 1) Poate cineva ştie cine-s «eroii» ce au zămislit aceste proiecte de legi? 2) Urgent trebuie creată o comisie obştească care va controla dacă doleanţele poporului au fost luate în seamă pentru varianta definitivă a proiectului? Cu stimă Mihai Moraru”.

„Propun să se organizeze o adunare naţională, pentru a obţine Legile cu drepturi favorabile nouă. Nastasă A., Chişinău”.

„Am o întrebare: de ce sunt oamenii chemaţi în voenkomat (comisariatul militar) în Chişinău şi apoi trimişi la Tiraspol la construcţii sudori, electricieni ş.a.m.d.? Novosuţchi A.”.

„Vă rugăm să-i rugaţi pe vorbitori să nu se repete.

În parlamentul lituanian se prevede (conform noilor legi elective) de a alege ca deputaţi 115 cetăţeni ai Lituaniei. De ce se insistă ca în parlamentul moldovean să fie 380 de deputaţi? Oare nu avem ce face cu mijloacele băneşti ale poporului? Socotim că sunt de ajuns 300 de deputaţi ai poporului. Familia Hodorogea”. Când am comentat, am spus că şi 300 e un număr exagerat, care ar trebui redus în jumătate.

„Sunt militar, în prezent îmi fac serviciul militar pe teritoriul Germaniei cu familia mea împreună. Acum mă aflu în concediu. Din numele la un grup mare de moldoveni ce m-au rugat să vă transmit ca să fie dat un cont oarecare, sub un număr oarecare, unde am putea aloca o sumă de bani cu privire la cheltuielile ce se cer pentru introducerea grafiei latine. Noi suntem gata să alocăm, numai nu ştim unde. Andrei Cotruţă, or. Bălţi”. Iniţiativa e de salutat, chiar dacă autorităţile au exagerat nebuneşte suma care, chipurile, ar fi necesară pentru revenirea la alfabetul latin. Minciuni, insinuări. Dar, în mare, procesul deja a fost declanşat, după 31 septembrie a.c.

„Spuneţi-mi, vă rog, dacă Frontul Popular (conducerea) e la curent că la unele organizaţii din Chişinău se strâng bani pentru Frontul Popular? Dacă da, atunci ce sume s-au strâns şi pentru ce vor fi folosite? Cibotaru A.”.

„Din numele copiilor, familiilor, bătrânilor care se găsesc aici Vă rog foarte mult să anunţaţi să nu se fumeze. Rugăm doritorii fumători să se reţină pe vreo câteva ore. Credem că au să înţeleagă şi le mulţumim din tot sufletul”.

„Eu, cetăţeanul Abram I. Vas de naţionalitate evreu trăiesc mai sus de Teatrul Verde pe uliţa Omskaia. Mi-i ruşine mai departe să trăiesc în acest raion. Cu denumirea uliţelor Siberiei. Mi-i ruşine să scriu scrisori în alte republici. Numiri: Omskaia, Tomskaia, Ufimskaia, Barnaulskaia, Novosibirskaia, Usuriiskaia, Krasnoiarskaia, Irkutskaia ş.a.m.d. Unde de scris sau de adresat să schimbe denumirea?”

„Să se înainteze acei candidaţi în deputaţi care posedă şi limba moldovenească şi care au un stagiu de trai pe acest pământ în timp de 15 ani”.

„Rog să transmiteţi tuturor să-şi ia un angajament la înfrumuseţarea străzilor, unui lot de pământ uitat, sădirea copacilor, să-şi controleze puterile, cunoştinţele, căci sunt încrezută:

Puneţi capul în mişcare

Că el poate multe tare

În acea restructurare!

Pădureţ, or. Dubăsari”.

„Vreau să-i spun, să ştie, domnul Grosu că mi-au luat credinţa şi mi-au pus cum zic doctorii ţîroz peceni (ciroză) şi îs calică pe viaţă, dar eu credinţa n-am pierdut-o niciodată de mic copil până acum la 53 de ani. Curugiu Cristina, Bozieni”.

PENTRU NICHITA - MÂNA LA INIMĂ

În Grădina Publică „Ştefan cel Mare” din Chişinău, l-am salutat pe Nichita Stănescu: 1933 – 1983 – 2013. La optzeci de ani, ar fi putut trăi şi azi. Dar, din păcate, nu a trecut pragul acestui secol XXI, căruia deja i se potriveşte perfect nichitastănescianul vers Draga mea antichitate dintr-un secol viitor.

Am depus flori la bustul Poetului, dar am făcut şi poze exact pe locul pe care, la început de septembrie 1976, l-a surprins artistul-fotograf  Nicolae Răileanu. După 37 de ani, ne-am fotografiat din nou cu Nichita, în semn de omagiu întorcându-i, de la inimă, gestul său din acea clipă.

Nicolae Popa, Nicolae Spătaru, Nichita Stănescu, Leo Butnaru, 

Arcadie Suceveanu,Vitalie Răileanu, Grigore Chiper, Andrei Burac, 

Victoria Fonari, Victor Prohin

Leo Butnaru, Nicolae Popa, Nichita Stănescu,
Eugen Cioclea, Vlad Zbârciog

Artistul-fotograf Nicolae Răileanu,
cel care, în 1976, la înveşnicit pe Nichita Stănescu
exact în locul în care ne-a fotografiat şi astăzi

Victor Prohin, Nicolae Popa, Victoria Fonari, Arcadie Suceveau, Nichita Stănescu, Leo Butnaru,
Vlad Zbârciog, Maria Şleahtiţchi, Mihai Şleahtiţchi, Grigore Chiper, Vitalie Răileanu

Nichita şi îndrăgostiţii, la Chişinău

1933 - 1983 - 2019 = NICHITA STĂNESCU

 

VENI VORBA DE ŞI DINSPRE NICHITA…

(secvenţe din dialogurile pe care le-am avut cu scriitorii)

– Admiteţi că scrisul ar putea fi un păcat?

Ioan Alexandru: – Nu e un păcat. E un păcat să nu-l mărturiseşti pe Hristos în scris. Asta a fost discuţia mea cu Nichita (Stănescu), Dumnezeu să-l ierte, că veni vorba. Cu câţiva ani înainte de a se săvârşi Nichita din viaţă, avurăm o discuţie teribilă şi-i spuneam asta: „Ce păcat că geniul tău nu-l mărturiseşte pe Hristos care a înviat din morţi”. Vreo două ore am stat în picioare, în ploaie, în Piaţa Amzei. Şi Nichita mă asculta fără niciun cuvânt şi la sfârşit a zis: „Da, ai dreptate, dar e cam târziu. Şi ce-o să

TELEFON STRICAT

2.V.1987

Sărbătorirea lui I. Vatamanu la Teatrul Academic. Sală plină. Program cam extins, în jur de 3 ore. Exagerarea – carenţă frecventă în manifestările noastre. Încolo, poetul ar trebui să fie satisfăcut de cum şi cu ce şi cu cine şi-a consemnat prima jumătate de veac.

Pe scenă urcă şi o dinastie artistică din Oxântia/ Dubăsari. Cel mai mic, un băieţel de vreo 3 anişori, vrea să se dezbare de căciula de cârlan ce-i tot cade pe ochi. Tatăl însă i-o potriveşte la loc. Dansează, cântă şi el. La melodiile mai tărăgănate priveşte distrat spre cupola pictată a teatrului, priveşte în jur. La un moment dat, la jumătate de cuvânt cântat, cască a oboseală, a somn. Fireşte, sala freamătă, chicoteşte cu simpatie. Dar iată că începe o melodie mai vioaie şi piciului îi piere pofta de somn – cântă cu însufleţire şi mare plăcere.

În holul teatrului se strâng semnături pe adresarea care cere să se convoace conferinţa extraordinară de realegere a conducerii USM. Semnează mulţi. Refuză Ghe. V., Ef. T., Gr. V… Felurime de comentarii.

LEGITIMAŢIA NR. 861

Printr-o mapă rătăcită sau doar nedeschisă ani la rând, găsesc şi prima legitimaţie (carnet) de membru al USR (au urmat şi altele, la schimbări de carnete, modele noi, vreo 2-3 de atunci). E din 1993, cu semnătura regretatului preşedinte Laurenţiu Ulici, având numărul 861. Aşadar, acum douăzeci de ani, nu erau (la evidenţă, cel puţin) nici o mie de membri USR, astăzi sunt vreo 2 400. Mulţi, puţini? Important e că printre ei sunt scriitori cu adevărat valoroşi care, precum e dat în orice domeniu, „au nevoie” de fundal, de anturaj… 

P.S. Cu 16 de ani mai înainte, în 1977, fusesem primit membru în Uniunea Scriitorilor din defuncta URSS. Ţin minte momentul: era 15 ianuarie (o spune acel carnet), de Ziua lui Eminescu! Cum le mai aranjează Magistra Vitae!... – care mi-a făcut un imens bine – în august 1991, când doboară URSS, apoi, de mai multe ori bine, după aceea… Cu toate umbrele care ne mai bântuie istoria, prezentul…

ULTIMUL MINISTRU DE EXTERNE AL FOSTEI URSS

     

                            (secvenţă de jurnal)

Grecia, Salonic.

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al 

Leo Butnaru şi Boris Pankin, mai 1995, Salonic
(fotografie de Florin Iaru)

Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus ca celălalt". Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur că o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

UN AUTOGRAF MONGOLO-GERMAN

Pe 12 iunie 1989, m-am întâlnit cu un mongol neobişnuit; un mongol instruit în mediu german, ajuns să scrie poeme, proză şi în limba lui Goethe. Se numeşte Cinagiïn Galsan, era foarte interesat de perestroika din Uniunea Sovietică, dat fiind că în Mongolia, în ce priveşte democratizarea, lucrurile erau rău împotmolite. Pe scurt, în acea zi Galsan „mi-a cedat” un portret al lui Genghis Han, personalitate despre care în ţara sa de origine încă nu se permitea a se vorbi deschis. Plus un autograf în nemţeşte pe verso imaginii. Le reproduc aici, după care reproduc un fragment dintr-un eseu-portret al lui Cinagiïn Galsan, pe care,a cum mai mulţi an, l-am publicat în „România literară”.

FRAGMENT DESPRE GALSAN
(vezi mai mult: http://www.romlit.ro/un_important_scriitor_mongol_galsan_tschinag)

Ei bine, subiectul propriu-zis al prezentei naraţiuni-portret, să-i zic astfel, începe după o săptămână de călătorie, când ne întorsesem deja din imensităţile stepei la Ulan Bator şi, în preamiaza penultimei zile a prezenţei noastre în „ţara cerului albastru”, cum mai este numită Mongolia, avuserăm o întâlnire la Uiunea Scriitorilor, unde, printre prezenţele cam clişeizate ale şefilor, se remarcă prozatorul Cinagiïn Galsan, secretar responsabil la revista „Sătguulci” („Jurnalistul”). Spre deosebire de ceilalţi colegi al săi, el se arătă deschis, reverberând „făţiş” la cele ce se întâmplau în URSS – perestroika, glasnost’, altele. Ceilalţi, însă, ocoleau temele de actualitate... transfrontalieră, şovăind sau schimbând vorba.

Mongolul Galsan e neobişnuit şi prin biografia sa. La 18 ani, avusese norocul să ajungă deţinătorul unei burse... Dar o să-i ofer cuvântul mărturisitor chiar lui, ceva mai la vale, pentru că deţin un text autobiografic, pe care mi l-a înmânat în acea pre-amiază zilei de 12 iunie a anului 1989, acolo, la Ulan Bator. Iar peste zece ani, l-am reîntâlnit pe Galsan într-o notă din revista „România literară” (Nr. 37, 1999), din care aflam că el de fapt poartă un pseudonim, numele său adevărat fiind Irgit Schynykbaz-oglu Dshuruk-Uwaa, şi nu numele unui oarecare cetăţean, ci al unui prinţ, descendent dintr-un popor montan-nomad, tuva. Bine, în URSS exista chiar Republica Autonomă Tuvină (DEX-ul, deocamdată, nu atestă noţiunile: tuvin, tuvină; nici chiar – tuva), însă Galsan se trage din  tuvinii Altaiului mongol. Când nimeri la  o şcoală internat, i se schimbă numele, cel de obârşie ajungând ca şi interzis. Nu mai vorbea nici limba sa maternă, ci doar mongola. Cunoştea şi limba kazahă, a poporului cu care tuvinii coabitează în Altai.

Cu toate restricţiile şi „reorientările” ideologice, ex-prinţişorul a avut şansă, totuşi: la 18 ani, este deţinătorul unei burse, pentru ca să studieze chimia în Republica Democrată Germană. Şi, faţă

(NOMENKLA)TURIŞTII

15.IV.1987

Timp mohorât. Chiar în faţa geamului la care îmi este aşezat biroul, scriu şi citesc la lumina lămpii. Am redactat traducerile din proza gruzină pentru copii – patru nuvelete. Excepţional de fremătătoare „Frunza roşie de arţar” a lui Revaz Inanişvili. O naraţiune din cele pentru – cum spunea cineva – cititori de la şapte la şaptezeci de ani. Atmosfera ei de aşteptare, tângă, nostalgie e foarte înrudită sentimentului nostru pe care l-am defini drept „dor”. E o doină alegorică în prag de iarnă şi nefiinţare vegetală – a frunzei sortite inevitabilei plecări, dar care mai aşteaptă, totuşi, se opune intemperiilor; aşteaptă, aşteaptă ceva sau pe cineva.  Muget strident de cerb. Şi cade flacăra sângerie a frunzei pe albul zăpezii. Trei pagini cât trei romane…

STĂNESCU ÎN BULGARĂ

          Pe 31 martie a.c., Nichita Stănescu ar fi împlinit 80 de ani. Din păcate, tot anul acesta se adună şi 30 de ani de la trecerea sa în nefiinţă. De fapt, trecerea-i deplină în suflul Poeziei dintotdeauna şi pentru totdeauna. 

         Din Bulgaria, colegul şi prietenul Ognian Stamboliev îmi scrie că, zilele acestea, aşteaptă apariţia unui volum din 300 de poeme stănesciene, pe care le-a tradus. Precum se vede pe copertă, cartea se numeşte "Редът на думите" - adică celebrul titlu stănescian "Ordinea cuvintelor". 

            Felicitări şi mulţumiri, dragă Ognian! 

FOTBAL... DAR ŞI POEZIE?

Din câte mi-a fost dat să traduc din poezia lumii, am românizat şi două poeme ale lui Osip Mandelştam, intitulate „Fotbal” şi „Fotbal secund”. Dar iată că poezia chiar îşi face loc în vălmăşagul comercial fotbalistic din lume. Astfel, după ce echipa „Zenit” (S.-Petersburg) a fost eliminată din Liga Europei, miliardarul (cred) Miller (Aleksei; preşedintele „Gazporm”-mului, care finanţează echipa în cauză) şi-a zis să-l încurajeze pe Spalletti, antrenorul italian, cu versuri din Eugenio Montale! Dau în ruseşte fragmentul de poem „Na plavu” (Linia de plutire):

В пучине морской остановку,
Для нас в море нет перерыва,
По-прежнему рейс бесконечен,
И путь твой всего лишь начался,
Свершившись – всего лишь начался!

            Să-i fi venit miliardarului în minte Montale; chiar este Miller un cititor de poezie? Sau, precum se întâmplă de cele mai multe ori cu boşii, ideea porni de la un consilier?…

DE ACUM 21 DE ANI

În ultima decadă a lunii iunie a anului 1992 dialogam cu doi colegi, Mircea Nedelciu şi Sorin Preda, cărora le eram amfitrion la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Atunci fotograful Nicolae Răileanu a şi surprins instantaneele inserate aici.

Reproduc două secvenţe din interviurile care au intrat în cartea „Spunerea de sine” („EUS”, 1994).

Cu Sorin Preda

Leo Butnaru: – Ce a însemnat şi ce înseamnă în proza românească generaţia optzecistă?

Sorin Preda: – Era mai bine dacă l-ai fi întrebat pe Mircea Nedelciu.

 – Să ştii că am făcut-o. cunosc opiniile lui, cărora aş vrea să le alături şi pe ale tale.

– Eu, ca autor inclus în această generaţie, după primul meu volum de povestiri, apărut în 1981, nu cu voie m-am trezit în avangarda optzeciştilor. Pur şi simplu, eram unul dintre puţinii care avuseseră şansa să debuteze. Generaţia luată în ansamblul ei s-a format în următorii 4-5 ani… În primul rând, este o generaţie nesituată corect în cadrul literaturii române. Ea a fost catalogată ca generaţie tânără, deşi majoritatea scriitorilor care o alcătuiesc au depăşit sau depăşesc vârsta de patruzeci de ani… Din diferite motive, am fost o generaţie aparte, în sensul că toate facilităţile, toate posibilităţile de a găsi un serviciu cât de cât convenabil scrisului – mă refer la timpul liber, la un grad mai redus de stres şi participare nervoasă la cotidian, – deci, aceste posibilităţi dispăruseră şi noi am fost obligaţi să mergem la alte locuri de muncă, aflate în marea lor majoritate la ţară. Am făcut naveta, ne-am chinuit în felul nostru, citind şi încăpăţânându-ne să credem în propriul har şi destin literar.

Cu Mircea Nedelciu

          Leo Butnaru: – Parcă nu mai este ideologie dictată de sus, parcă e ceva mai puţina cenzură. Dar cum crezi, mai dăinuie vreun fel de conformism literar şi intelectual?

MAGNETOFONUL ŞI SECRETARUL DE PARTID

 29.III.1987

La Kuialnik, nu departe de Odessa, obsesia că, iată, pe aici, pe iarba înmormântată sub lespezi de ciment, sub asfalt, a păşit Eminescu. Complexul arhitectural al vechii staţiuni balneare în situaţie deplorabilă: un turn în ruină, pereţi coşcoviţi, coteleţii se macină. Ici-acolo, încercări derizorii de renovare – nici tu amploare, nici tu mare dorinţă, din câte se vede. Dar când te gândeşti că această staţiune balneară are venituri de sute de mii de ruble lunar… Medicii supravegheaţi sub toate aspectele – iau mită, libidinoşi, corupţie generalizată… Iată şi impresiile de la Marea Neagră… Impresii negre, precum nămolul limanului. Ceea ce vindecă nămolul, traumatizează atmosfera generală.

O raită pe la librăria „Drujba” după carte românească.

CÂNTEC DIN FRUNZĂ LA ŞCOALA DE PARTID

                 14.III.1987

          În colectivul redacţiei a apărut turnătorul. Păcat că e ascultat şi încurajat de cel care-i  primeşte informaţiile. Poate chiar i le-a comandat. De, fiecare îşi câştigă pâinea cum poate: unul muncind, altul – minciunind, defăimând. La prima întrunire a colectivului trebuie să iau atitudine. Să nu se uite faptul că turnătorul nu toarnă doar pe cineva, ci, reieşind din circumstanţe şi interese, până la urmă îl toarnă şi pe cel căruia până mai ieri i-i turna pe toţi. Un colectiv sănătos se poate ţine doar pe poziţii deschise, sincere, de chibzuinţă în comun. Dar urechile suspiciosului nu „dorm”…

UN POEM

                 SITUAŢIE, POATE CHIAR STARE

Psalmul 130 (129 în vulgata)

Sunt tot mai multe lucruri

şi femei

care îmi atrag neatenţia

şi mă zăpăcesc

mă pun în încurcătură

ceea ce este acelaşi lucru cu încurcă lume

cu aşteptarea lui Godot

şi cu Bernard Pivot în dialog cu Eugen Ionescu la „Apostrophes”

sunt tot mai multe ispite ce-mi atrag indiferenţa care

la nivel superior de conştiinţă are acelaşi sens

sau lipsă de sens cu neatenţia

şi aceasta mă zăpăceşte cu presupunerea

că aş fi pierdut ceva esenţial

aproape foarte important

distrugându-mă cu incertitudinea de a nu şti ce anume

şi cu reversul acesteia – că de fapt

nu aş fi pierdut nimic şi prin urmare

totul e în ordine bătrâne

dă-i drumul mai departe

ţine-o tot aşa

între neatenţie şi indiferenţă

viaţa fiindu-ţi din abundenţă

din de profundis

clamavi ad te Domine – doar atât din psalm

cunoscând în limba latină moartă care

la Judecata de Apoi

va cunoaşte şi ea Învierea ca orice muritor;

de profundis – doar atât cunoscând în latină

în continuare având nevoie de un traducător în franceză

pentru a-i spune celui căruia mă adresez :

J’espère en l’Éternel, mon âme espère, et j’attends sa promesse.

PUTEŢI VEDEA, CITI, DESCĂRCA

Integral, o altă antologie o puteţi găsi aici:

 http://www.scribd.com/doc/62017474

Interviuri din secolele XX - XXI

https://ru.scribd.com/doc/165997003/Butnaru-Leo-Interviuri-din-secolele-XX-XXI

MANIFESTELE DE ACUM 100 DE ANI

              Odată ce editura a postat pe net volumul "Manifestele avangardei ruse", de ce nu aş oferi  şi eu, antologatorul şi traducătorul, adresa lui pentru cei interesaţi de a cunoaşte această construcţie intelectuală unicat? Deschideţi aici:

 https://monoskop.org/images/b/b8/Butnaru_Leo_ed_Manifestele_avangardei_ruse.pdf

130 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI

Umberto SABA (1883 –1957)

FERICREA

Juneţea îndrăgostită de greutăţi

spontaneu le oferă spatele său.  Nu

rezistă. Plânge de melancolie.

Vagabondaj, evaziune, poezie,

Risipă de bucurie într-un târziu. În târziu de seară

văzduhul îşi pierde greutatea şi paşii devin

uşori. Ziua de astăzi e ce-i mai bun din cea de ieri,

dar încă nu e fericirea.

Într-o zi fără înşelătorie ni se va arăta

chipul său, şi fiecare dintre noi va vedea

cum i se destramă ca un fum inutil durerea.

                                     Traducere de Leo Butnaru

                                                               

SECURISTUL ATACĂ

4.III.1987

Reieşind din ceea ce ştiu, constat că la începutul primăverii curente, faţă de cea a anului trecut, întâlneşti mai multe persoane cu mărţişoare la piept. Cred că predispunerea faţă de simbolul reînnoirii este stimulată şi de noile timpuri, de transformări spre bine, pe care le trăim. Fără o comparaţie forţată, fără exagerări… Lume e tot mai descătuşată.

Una din menirile magnetofonului – şi cea de a dezvolta vorbirea cursivă, frumoasă, corectă a copiilor. În orice caz, D. Mi. tocmai pentru aşa ceva şi-a procurat un minimagnetofon japonez. Feciorul şi fiica sa deapănă basme, recită poezii, se aud de pe bandă, ici-acolo intervine tăticul cu o luminare de vocală, cu o punere la loc a accentului, de parcă ar dori încă de pe acum să-şi pregătească odraslele pentru „crăinicie” la radio-televiziune unde, deocamdată, e dezastru de rostire aiurea. Dar parcă nu arată mai simpatic un om simplu care vorbeşte frumos? De ce să ne bunghim numai la boarfe-veşminte şi farduri străine şi să nu apreciem, cu încântare, ceea ce este autohton şi frumos: graiul rostit cu respect şi mândrie?

CU MIEUNICA

Aceasta a fost Mieunica. Avea ochi ca Mediterana.

LA RETRAGEREA PAPEI

Un poem de 

        Osip MANDELŞTAM (1891-1938)

ABATELE 

O, companion al eternului roman,

Abate al lui Flaubert sau al lui Zola –

De la arşiţă roşcate-ţi sunt sutana,

Borul pălăriei de fetru, catifea.

Pe vechi, dânsul trece în preajmă, cu toane,

În ceaţa amiezii, în lung de mejdină,

Târând din resturile forţei romane

Prin lan de secară şi pâlc de neghină.

Distins, păstrând onestitate, tăcere,

Silit cu noi să bea, să ia din bucate

În haină civilă ferind de vedere

A tonsurii lucitoare demnitate.

El citeşte Cicero întins pe perină,

Până să meargă pocăit la culcare:

La fel multe păsări în vechea latină

Domnului îşi cântă rugi mari fiecare.

Eu îmi plecasem capul, dânsu-mi răspunse

Cu abia-abia a frunţii înclinare

Şi, vorbind cu mine, delicat îmi spuse:

– Veţi muri catolic, întru alinare! –

Pe urmă suspină: – Ce căldură, Doamne! –

Şi, ca semn că vorba lungă-l oboseşte,

Se-ndreptă spre parcul cu castani, castane,

Spre castelu-n care, zi de zi, prânzeşte.

1915
În româneşte de
    Leo Butnaru