VARIA 1996

2.III.1996

La mormântul lui Nicolae Vieru care ne-a părăsit exact acum un an. Cei apropiaţi, apoi V. Beşleagă, Gh. Bolohan, un fost coleg de Universitate. Mai vine V. Mihail. La doi paşi în spate – Mateevici, alături, în stânga, Nic. Costenco căruia, de altfel, i-am publicat placheta „Coroana cu aripi de egrete” în colecţia „Poezii de duminică”. Morminte devastate – tot ce a fost basorelief sau cruce de bronz, aramă – furate. Inclusiv, basorelieful prozatoarei Lidia Mişcenko. Gh. Bolohan ne spune că au fost prinşi cei care furaseră chipul în bronz al poetului Petru Dundic, de la cimitirul „Doina”.

Pe una din alei – gărzi de onoare. Comemorarea oficială a jertfelor războiului de pe Nistru.

12.III. 1996

Împreună cu Victor Dumbrăveanu – întâlniri la biblioteca publică şi la şcoala nr. 1 din Rezina în cadrul Zilelor Limbii Române.

Din întrebările pe care mi le-au adresat elevii: „Ce înseamnă pentru dvs. gloria? Aţi vrea ca numele dvs. să fie scris alături de cele ale lui Eminescu, Mateevici?”; „Când v-aţi îndrăgostit prima oară?” (Într-adevăr, când?...); „Ce vă place mai mult în viaţă?”; „O să vi se pară stranie întrebarea, dar spuneţi-ne dacă credeţi în Dumnezeu. Unul dintre scriitori spunea că Dumnezeu e însuşi omul. Sunteţi de acord? De ce?” (Ecouri din ateismul sovietic, nu?); „Amintiţi-vă câteva momente, fie plăcute, fie neplăcute, din copilărie”; „Ce maşină aveţi?” (Maşină de scris…)

Să se spună că timpul nu e altul şi că nu modelează altfel conştiinţele tinerilor!

O elevă se referă la dialogul pe care l-am avut cu Ana Blandiana, apoi mă întreabă dacă sunt de acord cu versurile lui Borges: „Am comis cel mai grav din păcate/ Pe care le poate comite un om –/ N-am fost fericit”.

Mai sunt întrebat despre publicistica lui Ion Vatamanu.

Dacă nu mi-am schimbat părerea că Cimpoi ar fi un adevărat oligarh al averilor spirituale. ( Oi fi scris asta undeva… Şi cum e, mi-am modificat sau nu părerea?...)

„Vă mai amintiţi de abecedarul din anul 1955?” (Am scris „un reportaj” din acea primă carte a mea…)

„Când aţi înţeles că doriţi să fiţi poet?” (Când?...)

Întrebat despre „Drumuri basarabene”, carte a lui Sadoveanu. (Am scris în fosta revistă „Orizontul”, devenită „Columna”.)

Dacă mă consider eseist ca George Meniuc. (Şi eseist…)

Despre Vasile Leviţchi.

„Dle Leo, ce speraţi să faceţi în viitor?”

Oricum întrebările sunt altele, mai dezinvolte, mai variate decât cele pe care ni le adresau elevii (pionerii, comsomoliştii) pe timpuri bolşevice.

18.III.1996

 La Academie, lansarea vol. 3 din opera lui Mihail Sadoveanu şi a volumului colectiv „Un veac de aur”, apărute la ed. „Ştiinţa”. Lume multă, inclusiv academicianul Virgil Cândea. Despre el am găsit unele referinţe în „Amintirile” lui Eliade, încheiate ca lectură acum câteva zile. Îi propun dlui Cândea un chestionar pentru dialog, îmi promite că va expedia rezultatul de la Bucureşti. Apoi Mireca Anghelescu, directorul Editurii Fundaţiei Culturale Române, Cornel Simionescu, îngrijitorul opere sadoveniene. O agapă sus, la Clubul Tinerilor Savanţi (Telecentru). Acolo prezint şi nr. 1-2 al revistei „Moldova”.

Acum patru zile, imprimăm o nouă hărmălaie (asta, până la montaj) pentru „Banca bancurilor”, la restaurantul „Clasic”. Cu anumită cheltuială, patronul vrea să facă niţică publicitate localului său. Participanţi: I. Mânăscurtă, Petrică Teodorovici, C. Cheianu, Iurie Negoiţă, Ninela Caranfil, vreo 3-4 actori de la Naţional, Paul Sturzescu. De, fiecare cu talentul şi ne-talentul său de cabotin al hazului basarabeano-românesc. Să vedem emisiunea pe 1 aprilie.

De fapt, particip la mai multe evenimente culturale, literare. Cel de la Biblioteca „Asachi”, unde a fost prezentă strănepoata lui Ion Creangă, mamă cu două fiice (familia Caia). Ei bine, dar în cronicele de ziar, unde îmi apare des numele, sunt plasat şi acolo unde nu am fost, la acţiuni la care nu am participat. Să zicem, joia trecută, „LA” scrie că am vorbit la lansarea cărţii lui… Doni. Cum puteam să fiu acolo, când, în acelaşi timp, noi lansam „Tăierea capului” a lui Ioan Mânăscurtă la Biblioteca „Transilvania”, la cenaclul „Perpetuum”? Un reflex, un amatorism, o indiferenţă ziaristică…

Trebuie să reîntorc jurnalul lui Eliade (cca 120 pag.) la Biblioteca „Transilvania”. Extrag referinţele la Virgil Cândea: „Cartea «Aspects du Mythe», versiune românească – n.m.) trebuia să apară şi Virgil Cândea avea «misiunea» să mă «convingă». În legătură cu ce? Nu-mi dau seama. L-am văzut pe Cândea şi nu mi-a plăcut. Dar probabil că «misiunea» lui a eşuat – pentru că odată întors la Bucureşti, n-a mai fost vorba de apariţia Mitului” (4. sept. 1973);

„V. Cândea mă imploră să accept invitaţia Academiei de a deveni «membru de onoare». I-am explicat (poate puţin prea brutal) de ce sunt silit să refuz” (12 apr. 1977);

„…trei funcţionari de la Asociaţia «România», trimişi de V. Cândea, ca să simplifice vama: îmi aducea (din ţară, Corina, – n.m.) câteva lucruri, între altele icoana rusească de argint, sub care ardea candela, în odaia părinţilor” (23 iulie 1981).

Nu e deloc neimportant să reuşeşti să dialoghezi cu oameni de calibrul dlui Cândea, chiar dacă e ambiguu, dar luat în serios de însuşi Mircea Eliade. Să sperăm că discuţia noastră va avea sorţ de izbândă şi nu se va pierde pe drumul Bucureşti-Chişinău. 

PARISUL ŞI POEŢII AVANGARDEI

DINTR-UN JURNAL PARIZIAN

                                         (5-28 aprilie  2010, Paris; 5-10 mai, Chişinău)

Odată ce sejurul meu la Paris e legat, înainte de toate, de studiul avangardei europene şi a celei ruse, în special, bineînţeles că, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu, inclusiv Panorama poeziei avangardei ruse, tradusă deja în mare parte şi care ar putea să fie editată în câteva volume. (Ar fi cineva din editori dispus la o astfel de aventură – avangardiştii au fost şi oarecum aventurieri, nu? nobili… ) Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, aici, la ICR, în biroul generos care, încă acum două-trei zile, mai era al domnului Robert Adam, plecat deja la Bruxelles, voi purcede – ba chiar încep să o fac! – la o selecţie sumară – dar, pricep, îmi va ieşi una destul de… extinsă! –  a respectivelor citări.

Victor Lupan, Leo Butnaru, Paul Goma şi Em. Galaicu-Păun.
Ftanţa, septembrie 1996

Primul „mi se înfăţişează” (în ordine cronologică, observ!) Ivan A. Aksionov (1884-1935)… Dar, până să reţin exemplele poetice, iată unele date biografice interesante pentru noi: În vara anului 1917, căpitanul Ivan Aksionov, aflat pe Frontul Român, este ales în Consiliul deputaţilor soldaţilor şi ofiţerilor. În toamnă, este arestat de autorităţile române, petrecând patru luni în închisoare, după care este eliberat, într-un schimb de prizonieri, şi numit preşedintele comisiei împuternicite cu lupta contra dezertorilor din armata rusă.

Apoi iată şi primul exemplu, un poem al lui Aksionov, intitulat, chiar în franceză (pe atunci limba lui Voltaire mai era încă în vogă în Rusia): A Tour Eiffel. Reţin (doar atât): „Nu voi uita această înălţime/ A ferocelui fier triunghi urcând la cer/  Şi nici admiratorul ce-i acoperi ţevăria./ Nici nu am cum să nu-l glorific  visător/ Peste cotorul unui roman – distrus-amor.”

Urmează o, aş putea spune, mică surpriză: odată ce comanda mea de căutare a fost „Eiffel”, mi se dă şi… „Eiffeleia”, de asemenea un poem de Aksionov. Mă întreb dacă noţiunea e derivată din „Eiffel” şi caut confirmare în text. Înţeleg că acesta e un ciclu din care eu am tradus doar două ode, prima şi a opta (nu mai ţin minte originalele, pentru că le-am românizat acum mai mult timp). Parcă ar fi oarece aluzii şi la Turnul Eiffel. În orice caz, spiritul francez, parizian e prezent în aceste rânduri: „Nu în zadar ei îşi zburlesc pădurile/ Pentru nocturnul lor doping./ Nu zadarnic crescu obeliscul acolo/  Unde piaţa bău sânge distilat/ Şi alba spumă – concordia a remarcat –/ Ca din bătaia fântânilor arteziene”. Presupun aici corespondenţe aluzive şi la faptul că în imensul spaţiu dintre Sena şi Şcoala Militară („…acolo/ Unde piaţa bău sânge distilat”) revoluţionarii francezi îşi organizau impresionantele manifestaţii.

După aceasta, în scena… electronică apare poetul Valentin Parnah (1891-1951). Anume că se potriveşte aici noţiunea de scenă, dat fiind că Parnah a fost cel care a adus, din Occident în Rusia Sovietică, jazzul, reuşind chiar să-l… legalizeze. Născut la Taganrog, viitorul poet se stabileşte în Franţa încă din 1915. În interes de studiu, călătoreşte în Arabia, Palestina, Spania, Egipt şi Sicilia. La Paris, se apropie de Ilia Zdanevici, avangardist radical, Parnah însă temperându-şi râvnele întru înnoire şi orientându-le în albia unui epigono-futurism destul de ingenios. A scris mult despre Franţa, Paris, dar aici, pentru început, mă interesez ce a spus el despre Turnul Eiffel. Citez   poemul integral: „Postându-şi picioarele, ca turnul Eiffel,/ Actriţa răguşeala-şi accelera. In iris –/ Florile Arabiei/ Smoleau adumbrit la Cazinoul Paris.// În tumbe abil se rostogoli/ Ironicul cuplet despre muierescul talaş./ Şi necruţător răpăia avanul jazz-band,/ Des, precum grevele în imensul oraş!” Păi aici e cam întregul spirit parizian de epocă (versurile au fost scrise în 1920). Plus o scenă care s-ar fi întâmplat în plin Paris: „Totul în risipire!/ Preţ de-un minut – muzica vuieşte!/ Instantaneu erupe bubuitură de cauciuc spart./ Căzură, duduind, la pământ bucăţi/ De sonore detalii de maşină./ Şi dintr-o dată – străpungător/ Cornul-claxon de automobil/ Întinsă limba-i de oţel. Urlet./ Înţepătură-ngustă. Prin sforăit/ Eu cu capul dezgheţat./ Fript de tablă-inox./ Supapa s-a şi închis.” (1919). Scena s-ar fi putut întâmpla undeva pe Bulevar de Clichy, pe lângă „Moulin Rouge” unde, în acelaşi timp şi… – în acelaşi poem (al lui Parnah): „Tremur de banjo, banda saxofoanelor./ Chirceşte. Caramba! Zdrăngănind,/ De ţimbale lacome jazz-banduri/ Fonojar./ Iuţeală de var otrăvitor,/ Variabil curent electric./ Frisoane. Reculuri şfichiuitoare./ Negrul a înhăţat şi a târât/ Necunoscutele  molecule ale larmei,/ Tuflindu-şi peste gura de saxofon/ Boltitul melon.” (ceva „intersectându-se” cu versul de mai sus al lui Aksionov: „Şi necruţător răpăia avanul jazz-band.”)

POEME DIN PARIS, DESPRE PARIS...

Leo Butnaru

Discurs cu ocazia primei mele sosiri la Paris

Sigur garçon mai b(o)em ceva

dadaist. Mai adă-ne o Champs-Élyseés… pardon! O

şamp-

anie „Clairette de Die” căci

vezi doar cum pe noi oaspeţii din Est

fericirea ne caută până şi prin buzunare

însă aşa şi nu ne găseşte pre noi

cămătarii banilor de telefon

necesari pentru a-i suna pe Ceea Lume pe

Tristan (fără Izolda) Tzara Brâncuşi Ionescu

pe Emil Cioran…

                            De bucurie că

am reuşit să vorbim cu compatrioţii

o să b(o)em în continuare şnaps… pardon! Champs…

pardon! Şamp-

anie şămpănică şămpănea până vom încerca să dansăm

încrâncenat de balcanic precum Zorba Grecul fără
Zoarba lui

după care graçon dumneata frate latin

franţuz tipic cu vocea de un timbru nazonat

vei căuta să ne dai afară din

infernul confortabil al bodegii însă

te prevenim că nu-ţi va ieşi pasienţa precum

nu-i ieşi lui Platon care încă în antichitate – bineînţeles

ai auzit de ea – încerca să ne dea afară din

republica sa (credea el) autonomă. Sigur repu-

blica

şi

repu-

taţia lui Platon sunt noţiuni repu… pu… repu-pu..

diabile pentru că zău

nu e deloc frumos ceea ce a filozofat el

vizavi de poeţi în intenţia lui

de a-i da pe ăştia afară din ţară. Să

nu-i urmezi exemplul garçon şi

să ne mai laşi în bodegă de unde noi

vom ieşi benevol

de bună voie părăsind şi Champs-Élyseés şi

întreg Parisul

plecând în drumul nostru.

                                            Aşadar

încă un dar garçon

încă o şampanie clară din Die

ce ne sporeşte buna dispoziţie ca un diez muzical

la începutul portativului şi sfârşitul acestei

partituri pariziene.

Et l’ addition

s’il vous plaît garçon!

                                  

Paris,

30.IX.1996

Emil Loteanu, Liubomir Iorga, Leo Butnaru, Mihai Potârniche,
Franţa, septembrie 1996

César Vallejo

                              Muri-voi la Paris

                                 într-o zi cu ploaie multă...

                                  probabil într-o joi, ca azi, de toamnă.

                                                                         César Vallejo

Instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii

îi spuse sibilinic poetului Vallejo

ziua fatală – într-o joi ploioasă

la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio,

ciudate raite pe stradela Luna;

şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.)

Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-

întors al respiraţiei gâfâitoare

în na-

veta ei infinitezimală dintre

viaţă şi neant Don Quijote-César

ca oricare ins de înger slab încerca

să-şi imagineze joia lui de ieri

răpusă de uitarea

cruntei beţii de viaţă

ca şi cum Suprema Voinţă permiţându-i

prin proprie voinţă, de om, să mai îndure

hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi

sub botniţa statuilor (patina verde

şi excrementele hulubilor), astfel

sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă

de te cheamă” la Paris cu larma

pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi

sub orbirea cărora-n eterne zaruri

creierul e număr şi nume de-anagramă

al ecoului de ere suprapuse

(ere-eire-rere-iere-ecre-creier...),

antimetabolic şi ultim anabolic

pentru un herald care în clipa morţii

îşi câştigă demn

înfrângerea prezisă...

         

   Marţi,

 1 octombrie 1996,

Paris

Statorniciile Parisului

                                    Notre-Dame la Camera de Comerţ.

                                               (Alain Bosquet, „Schimbările Parisului”)

Parisul atât de edificat în psihologiile lumii, încât

dintr-o simplissimă privire-asupra străzii pricepe

care e nefericitul cu paşaport fals în buzunar.

...Şi-l cruţă...

*

Notre-Dame tace cu accent parizian.

*  

Lucarnele – ca nările. Tăcere nazonată, franţuzească.

*  

Panteon.

Zâmbetul pieziş al lui Voltaire:

vreau-să-ştiu-şi-ştiu-să-vreau.

*    

În adâncurile Senei

oglindirile statuilor sinucigaşe

ce au nevoie de un poem ca de un martor mut.

*  

Pe Podul Mirabeau

stafia lui Victor Hugo, în contumacie

ţine un recital de ode.

*  

Precum în oricare altă ţară

şi aici Ministerul marinei consideră poezia

un fel de navigaţie ilegală?

*  

O, Paris! Şi tu de viziunea poetului-om

deopotrivă plictisit de dezordinea sublimului

şi de sistemul politic la zi.

*  

În Piaţa Bastiliei

ca o înşiruire de negaţii

un discurs etern.

*  

Într-un gang sordid (rar,

dar se mai întâmplă, monşer!)

un pisoi în călduri se tot căzneşte să spună:

M(i)ao (Tzedung – mai puţin...).

*  

Seară de graţie!

Iminenta relaţie dintre

dragoste, şira spinării şi teoria ondulaţiei.

*  

Havuzurile-n ludică lumină.

Peste viniete şi majuscule burniţează

cernelurile Evului Mediu.

*   

Sub cascada de lumină a Turnului Eiffel

picioarele de înaltă tensiune ale top-modelelor

şi şontâcăitele picioare de vers vagabond

ce se încăpăţânează de-a nu păşi cu stângul.

*    

Parisule obositor

am chef de-a mă resemna, dar

nu am motiv de-a o face.

1996 // 1997

Parisul, fotbalul şi poetul

De la o vreme, oamenii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut (spre trist exemplu, Homer) Parisul. În Paradis (s-ar putea spune (şi) în Paris) pomul cunoaşterii deja se polenizează de-a valma cu pomul ignoranţei, drept (strâmb) rezultat al acestei încrucişări multiculturale rezultând un fel de pădureţe ale kitsch-ului. (Încearcă s-o ademeneşti pe Eva cu un măruleţ pădureţ!...) În genere, paradisul a căzut la literă mică, neînsemnând altceva decât acest timp al lui etcetera.

Poate doar fotbaliştii se mai împart în cei care au jucat şi n-au jucat la Paris. După campionatul mondial de fotbal (France 1998! ultimul din secolul trecut), se desfăceau contractele antrenorilor învinşi, în timp ce nimeni nu propunea contracte de angajare a poeţilor victorioşi, pentru ca ei să antreneze imaginaţia opacă a lumii. (Ca şi învinşii obişnuiţi, poeţii riscă să ajungă contemporani cu lipsa de lirism a trandafirului.)

Chiar dacă evul post-mediu se insinuează până şi în ciocoimea postmodernistă din Chişinău sau Bucureşti, românii nu se mai împart în cei care au văzut şi cei care n-au văzut Parisul. Oamenii, inclusiv consângenii noştri, sunt ca nişte dezechilibre dintre vase şi vise comunicante, printre ei înscriindu-mă (dar... neînregimentându-mă!) şi eu, cel din sud-estul post-comunist-post-modernist ca dintr-o Străinătate Mijlocie (Mică, precum Asia Mică), unde se psalmodiază ieftina filosofie a blocului NATO (Şeherezada a promis solemn că, pentru a mia noapte, va învăţa o poveste românească) şi unde umbra ultimului imperiu se încheagă în nopţi de coşmar ca Integrala Kafka, un fost ştabist chiar lansând lozinca post-marxist-leninistă: „Să-l facem pe Kafka realitate!” (Şi poate că anume starea de gigantism a imaginaţiei noastre, suprarealismul ei gratuit sau poate că somnul cugetului naşte monştri-mutanţi, pe când somnul sentimentelor, ca şi somnul îngerilor, nu naşte nimic sau doar dez-naşte monştrii pe care-i zămisli somnolenţa raţiunii drogate, această dez-naştere – ca formulă – ducându-mă cu gândul la nişte eroi cu inimile... de-capitate sau cu capetele...  de-inimate şi inteligenţa de-sentimentalizată...)

Oricum, prin forţa lucrurilor şi slăbiciunea iluziilor, după campionatul mondial de fotbal, filosoful post-modern, cu obişnuita-i ironie, proclama-parafraza: Secolul XXI va fi altfel decât secolul 20 sau nu va fi deloc! – lucru ce va prinde contur de certitudine după primul campionat de fotbal din mileniul trei. (O, tu nostalgie fineseculară înlocuitoare a romantismului de cândva! Tu, melancolie a cântecului de început de secol, de Carmen Saeculare, ca o preexistenţă a post-iluzionismului...) (Ptiu, drace! Uite că o dau în poezie...)

A bientôt!

2000

Rezidenţă pariziană

pe peretele camerei spaţioase

                                              dar sumbre

                                              posace ai zice

dar ca dar binefăcător trupului tău pe care-l exploatezi nemilos

zile la rând mergând mergând, mergând în căutarea minunăţiilor Parisului

însă mult mai puţin binefăcătoare sufletului tău

această cameră spaţioasă

    dar sumbră

    posacă ai zice;

pe peretele acestei camere

benevol şi cu recunoştinţă populată de tine

şi cu mulţumiri trimise online conducerii ICR – în

zidul acestei camere îţi vine să zgârii adânc cu ceva ascuţit

un singur cuvânt: poezie – cum

în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate

IV.2010,

Paris,

Rezidenţa ICR

Paris. Arcul de triumf

1

Amiază toridă. Arcul de triumf

miroase a subsuoară transpirată de soldat

de acum două

sau chiar trei veacuri.

2

Ce mai… timpul trece

                            trece

de s-o fi oţetit până şi

parfumul rămas încă de pe vremea

                            muşchetarilor.

9.II.2012

Citat celebru

             Sous le pont Mirabeau coule la Seine
            Et nos amours

                                         Apollinaire

De cât – infinit – a tot fost citat cu adâncă nostalgie versul

despre Sena ce curge odată cu dragostea noastră

pe sub podul Mirabeau

a cam ameţit lumea de acest parţial echivoc

încât deja se pare că în lungul Parisului

curge-pluteşte însuşi podul Mirabeau

iar Sena şi dragostea noastră

în fine

sunt statornice

stau pe loc.

1.III.2014

IUBIREA ŞI MUNCA...

25.II. Cred că am descris undeva senzaţiile pe care le-am avut în timpul operaţiei de apendicită. În mare, ele sunt asemănătoare cu cele trăite de Julien Green, cu excepţia hăului întunecos care pentru mine a fost un interminabil tunel de un alb aspru-umbros. Nu auzeam nici clopotele. Încolo, precum la Green: „Anularea fiinţei sub acţiunea eterului (pe mine eterul nu m-a luat din prima doză, a fost nevoie şi de a doua – n.m.), căderea într-un hău întunecos şi sonor… (sonoritatea unui fâşâit aspru de curgere nisipoasă, pe alte secvenţe – de escalator ce-şi curge benzile – n.m.)… mai ales neputinţa ceea de a rezista, de a te agăţa indiferent de ce – desigur că moartea conţine ceva din toate astea. Mi s-a părut ciudat minutul care a precedat pierderea conştiinţei, dar deloc înfricoşător”. De parcă am fi fost unul în locul celuilalt!

„Există unele pagini în cărţile mele care sunt asemenea unor puneri sub acuzaţie a propriei mele persoane”, Julien Green.

Tot el: „Trebuie să lucrăm mai departe cu atât mai multă răbdare cu cât totul pare pierdut. În realitate nimic nu-i vreodată pierdut când marele vis al acestei vieţi se va destrăma, vom înţelege că iubirea şi munca noastră erau singurele realităţi”.

Apoi: „Nu sunt, niciodată nu am fost exact omul jurnalului pe care îl scriu”; „…plictisul este pur şi simplu una din feţele morţii, şi de moarte fug mulţi oameni atunci când călătoresc”; „M-am întrebat adeseori dacă ţinerea unui jurnal nu este potrivnică instinctului care vrea să uităm, căci uitarea ne uşurează de o povară, în timp ce amintirea ne trage îndărăt, ne împiedică să înaintăm”. (Prin urmare, dacă doreşti să fii un ins modern, la zi, la… – nu scrie jurnal?! )

Şi tragic de tot: „Un om trecut de patruzeci de ani îşi dă seama că lumea lui a dispărut şi că supravieţuieşte unor ruine”.  (Pe când eu, naivul, am crezut şi mai cred că abia după 40 de ani – odată cu ruperea din imperiu şi comunism – încep viaţa şi munca mea adevărată…)

De două ori, când am fost la catedrala Sfânta Sofia, prin alte locuri de măreţie ale Bizanţului, nu am avut niciun ghid turc sau vreo carte-ghid care să-mi povestească lucruri extraordinare, pe care le găsesc în jurnalul lui Julien Green şi ce-mi redeşteaptă amintiri constantinopoliene, îmbogăţindu-mi-le şi sensibilizându-mi-le. Deci, iată ce se întâmpla sub cupola Sfintei Catedrale, de unde avem şi noi, eu împreună cu Vladimit Beşleagă, o fotografie color în faţa frescei Maicii Domnului, frescă în mozaic: „…O carte despre Bizanţ. Să tot visezi ore de-a rândul. Copiii atârnaţi în cupola Sfintei Sofia şi cântând imnuri, aurul, tămâia, iar pe străzi gunoaie care îţi întorc stomacul pe dos; asediul şi jefuirea oraşului, duşmanul strecurându-se în interiorul uriaşei cetăţi printr-o galerie la care nu se mai gândea nimeni… Constantin mort, aşezat pe tron în veşmintele sale de basileus. I se prezintă petiţii, lumea îl salută etc. şi asta timp de şase sau opt luni, în aşteptarea sosirii succesorului. Grozăvia somptuoasă a acestor întâmplări, idioţia învecinată cu sublimului invers.”

Am visat şi eu la multe în timpul celor două vizite acolo, şi după aceea, trăind vibraţii sufleteşti de o incontestabilă misteriozitate. Şi o mare tristeţe la gândul că Bizanţul a căzut şi din cauza unei elementare prostii omeneşti… Am văzut şi galeria prin care s-au strecurat duşmanii… Ce sentiment!

De ce ar fi oricare filosof mai filosof decât prozatorul şi scriitorul de Jurnal Julien Green care zice: „Îmbătrânind, devenim părinţii noştri”?

Ieri, ceremonia sfinţirii unei icoane a Mariei Mardare la spitalul „Sfînta Treime”. Medic-şef – Simion Terente, adjunct – Nina Munteanu. Viceprimarul Onceanu, pretorul Ion Palade etc. Şi… o recepţie. Abundenţă. Discutat cu dl Platon prim-regizor la operă. Ce destin! E dintre deportaţi. Băştinaş din Isacova/ Orhei. Amintiri despre Răutul de demult, de abundenţa sa în peşte.

Colegii de muncă: ce destine destrămate… Mai toţi trecuţi prin divorţuri sau pe cale de a divorţa sau suportând cu resemnare o căsătorie damnată, ca şi inexistentă. Contabila – cu doi copii, fostul soţ – alcoolizat. Pictorul – trei căsătorii, cu apartamentul cooperatist atribuit de instanţă ultimei soţii. A. – cu beţivanul şi bruta de R. (precum îl caracterizează ea însăşi). Ţâ. – divorţată. Secretara – soţul plecat de 2 ani aiurea, fără să dea veste. Fotograful – pe cale de divorţ şi t. a., şi t. a. Cum e, domnilor, să găseşti pace, înţelegere şi dăruire muncii printre oamenii atât de hărţuiţi de destin?! Suspiciuni, invidii, resentimente… Pot eu oare fi în spiritul unei concluzii a lui Green: „Trebuie să ne străduim să depărtăm de cei din preajma noastră disperarea, misiune foarte grea. Cât despre a asigura fericirea cuiva în lumea de azi…”

Despre tehnica şi rezultatul final al scrierii unui jurnal, Green notează: „Început să-mi recopiez jurnalul pe care sper să-l public anul viitor. Uneori, dintr-o pagină lungă, nu pot scoate decât o frază scurtă, dar cu siguranţă că era nevoie de una, ca s-o obţin pe cealaltă”.

26.II. Acum trei-patru zile, primesc invitaţie pentru Congresul Mondial al Poeţilor care va avea loc în august în Japonia. Însă invitaţia care mă onorează va rămânea, cu părere de rău, fără să-i dau curs, ca şi cea pentru Taipei, să zicem. Totul trebuie plătit. Câteva mii de dolari nu sunt pe potriva speranţelor mele. Deci, recunoscător şi – la mare distanţă… În fond, fiecare nu pleacă din anumite motive mai mult sau mai puţin obiective. Aflam din jurnalul lui Eliade cazul cu un savant de renume care nu a putut onora invitaţia pentru o întâlnire importantă din simplissimul motiv că nu avea cu cine să-şi lase câinele. Pe noi, însă, nu ne lasă câinoşenia trecutului atât de… prezent, coada lui de câine din care, se ştie, nu mai faci sită de mătase.

Constantin Cubleşan despre "Lista basarabeană"

Constantin CUBLEŞAN

BASARABIA – SENTIMENTAL ŞI POLEMIC

Fără îndoială, cel mai activ scriitor basarabean in actualitatea literară românească (prezent în numeroase publicaţii culturale şi literare, cu o frecvenţă debordantă), Leo Butnaru se ilustrează superlativ atât in poezie cat şi in proză, in eseistică, in traduceri nu mai puţin (volumele din avangarda rusă sunt fundamentale pentru cunoaşterea fenomenului in cercetarea critică a istoriografiei noastre de azi), venind acum şi cu o memorialistică (Perimetrul cuştii, 2012), oarecum aparte in volumul Lista basarabeană. Copil la ruşi (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013). Spun aparte, întrucât nu avem de-a face cu o simplă rememora-re sentimentală a anilor copilăriei şi adolescenţei cat cu un angajament polemic, eseistic in fond, pe tema identităţii istoriei contemporane a Moldovei de dincolo de Prut, discutând în pandant şi două cărţi ce abordează, diferit, aceeaşi chestiune: cea a Eufrosinei Kersnovskaia (Cat valorează un om, 12 caiete cu”sute şi sute de pagini”) şi cea a lui Victor Erofeev (Enciclopedia sufletului rus, „roman-eseu, asta cred că este anume”), completându-se reciproc intr-o imagine emoţionantă şi grotescă deopotrivă, a unei lumi romaneşti (in fond) pe care cititorul nostru încă nu o cunoaşte îndeajuns, in profunzime.

Scriitorul face parte dintr-o generaţie literară apărută şi afirmată in anii de după cel de al doilea război mondial (s-a născut in 1949 intr-o comună, Negureni, de lângă Orhei), intr-o societate de-acum sovietică, oarecum îndestulătoare, in care se şcolează („elev sovietic”), dar care e marcată de reminiscenţele unui trecut dramatic nu prea in-depărtat şi a unei realităţi (in prelungire) imediate marcată de constrângeri sub semnul teroarei: „Unii consăteni (ne) mureau in accidente la tăiatul pădurii în Siberia, unde colhozul trimitea, la cererea autorităţilor locale de peste patru-cinci fuse orare depărtate, echipe de «drujbari» şi mânuitori de to-poare, în caz contrar neprimind cotă de lemn de construcţie solicitată. Astfel că, atunci când spuneam în precuvântarea la aceste amintiri din copilărie despre porumbarul meşterit sub streaşina casei noastre din scânduri, mirosind a răşină şi tămâie, eu nu aveam de unde şti că acest miros nu era unul de tămâie şi mănăstire din Carpaţi, ci altul – de Siberie, frig şi pustie,cu reni şi licheni… Până a fi lăsate în adâncul gropilor de mormânt şi a fi acoperite cu ţărână, sicriele negurenilor miroseau încă a răşină ce se coagulase pe lângă sârma ghimpată a Gulagului”. Dar evocarea copilăriei are seninătatea şi jovialitatea cu care satul însuşi – oamenii şi copii împreună cu care se joacă, învaţă şi munceşte – îl înconjoară, protejându-i oarecum evoluţia inocentă în ani, în viaţă: „Haideţi să păstrăm şi în continuare starea de naivitate fantezist-creatoare a copilăriei noastre, pentru a vedea şi pricepe (şi accepta) cum, departe, la marginile orizontului, unde un pandant al curcubeului îşi face delta în ţărână (…) copilul (care am fost, care aţi fost) prinde a aştepta, şi tot aşteaptă să prindă ceva, însă pluta undiţei nu se scufundă în băltirea-deltirea curcubeică, pentru că, deocamdată acel peştişor de aur înoată a alint doar pe creasta, în zenitul arcului multicolor”. În această aură se coagulează romanul copilăriei sale („Copilăria se converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii «exterioare» şi autodefinirii”). Avem de-a face astfel cu „un roman memorialistic”, în care sunt evocate „momente din copilărie”, autorul relatând („ce mi s-a întâmplat chiar mie”), cu o sinceritate cuceritoare, fapte de un eroism juvenil, portrete ale părinţilor, rudelor şi ale oameni-lor apropiaţi, prinse în episoade conflictuale ce au marcat viaţa satului din acei ani, totul cu o degaja-re în scriitura narativă, capabilă a cucerii cititorul şi a-l emoţiona, introducându-l într-o epopee a cotidianului convenţional, nu lipsit însă de poeticitate, căci Leo Butnaru este, nu-i aşa, un poet veritabil. Se vorbeşte astfel despre situaţia părinţilor („părinţii mei erau simplissimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea ruso-sovietică”), despre jucăriile cu care se delecta la ţară („vioara din hlujan de cucuruz”, „telefonul din şnur simplu, la capete cu cutii goale de chibrituri”, „tractoraşul din mosor simplu de aţă cu propulsie din cauciuc răsucit în interiorul său” etc.), despre şcoală şi abecedar, despre cărţile pe care ar fi vrut să le ai-bă şi să le citească („Vieţuind într-un mediu colonial, de valori rătăcite aiurea şi noi rătăciţi de va-lori, copilăria mea nu avea nici pe departe atâtea cărţi, pe cât ar fi vrut să le citească, iar cele care îi cădeau sub ochi de multe ori aduceau a abjectă parodie ideologizată”), despre filmele văzute la un cinematograf improvizat („Spectacolul cinematografic îl asigura o instalaţie itinerantă, ce deservea câteva localităţi/…/ Fiecare colhoz trimitea o maşină în satul vecin, de unde prelua mecanicul cu tot cu aparatură”), dar şi despre prigonirile naţionale de imediat după război („evreii din Negureni fuse-seră adunaţi în ghiol şi mânaţi cu o dârjală de un biet cioban tânăr şi prost, care le cerea imperios şi mânios să se cufunde în apa mâloasă”), despre închiderea bisericii („cum venea vorba despre închiderea bisericii, Negurenii se puneau vârtos pe blesteme şi sudălmi”), despre dispoziţia drastică a lui Hruşciov („un megaloman fantezist, cam brutal, cam nu prea instruit, cam soldăţoi”) de a lichida caii pentru a fi înlocuiţi de tractoare („bieţii căişori, aceşti oneşti trudnici ai satelor noastre, erau urcaţi, câte trei-patru, în caroseriile maşinilor şi duşi «la carne», la abator”), despre anii de foamete de după război („nu trecuseră mulţi ani după cumplita foamete”) ş.a.m.d., totul relatat direct, prin ochii copilului de atunci dar cu fireasca cenzură a scriitoru-lui de acum, ca într-o recapitulare a unui timp mar-cat de istoria vremii: „Acesta ar fi să fie portretul copilăriei noastre şi al înaltului duh protector care ne-a însoţit pe parcursul ei, pentru ca, la un timp fixat de zodii, să ne petreacă pe porţile de aur in lumea mai mare, mai vastă, a adolescenţei, de un-de, pe porţi de plumb, aveam să ieşim spre imensitatea lumii maturităţii supuse grelelor încercări de obscurantismul unei exclusiviste ideologii sugrumătoare de libertate”.

Calitatea „romanului” copilăriei sale, pe care Leo Butnaru il recompune din nenumărate tablouri de viaţă autentică, rezidă in tocmai caligrafia elegantă a relatării, a povestirii oarecum reţinute, fără excese in edulcorarea acestora dar şi fără atacuri pătimaş partizane la adresa atâtor privaţiuni de or-din social şi moral, pe care le-a suportat in acei ani, odată cu întreaga colectivitate a satului său, a ţării, la drept vorbind. E o carte-mărturie, simplă şi adevărată, sinceră şi demonstrativă, din care nu lipsesc pasaje de o caldă evocare a naturii locuri-lor natale, de care sufletul său poetic se simte mereu şi indestructibil legat: „îmi amintesc că, uneori, primăvara venea foarte devreme, cu toporaşi – flori ale niciunui călău. Şi cu închipuirea de cântec a piţigoiului! Frânturi de triluri, mici partituri bizare, zise parcă dintr-un nai de zăpadă pe ducă – melodia ţine doar pană sârguincioasa suflare a păsării topeşte florile dalbe ale ultimei ninsori. Cu rândunelele aliniate pe liniile de telegraf./ Primele zile de primăvară, in care priveam nu că atent, ci cu in-cordare de… titan, să pot surprinde adevărul a ce-ea ce ni se spunea la şcoală – că: natura învie. Aşa va învia şi omul, ca mugurele, ca ghiocelul ce apare de sub zăpadă, ca firul de iarbă…”

Pe cat de temperată nostalgic este prima parte a cărţii, Copil la ruşi, pe atât de polemic este comentariul eseistic al celei de a doua părţi, Lista basarabeană şi nu mai puţin a celei de a treia părţi, Românii şi enciclopedia sufletului rus la care se adaugă epilogul, in felul său exegetic, intitulat Gombrowicz: idei (şi) pentru realitatea românească. Acestea nu sunt pagini memorialistice dar vin să completeze, dintr-o altă perspectivă, istoria ani-lor copilăriei evocate, cu fapte de un dramatism şocant pe care Leo Butnaru le recomandă cititori-lor in completarea imaginii acelui univers, a acelei lumi din care el a pornit spre viaţă şi pe care nu atât el cât omenirea nu are dreptul a le uita, a le trece cu vederea, azi. Este vorba de jurnalul Eufrosinei Kersnovskaia („boieroaică la 33 de ani, de profesie «civilă» medic veterinar”), intitulat Cât valorează un om, reprezentând jurnalul ei din deportarea siberiană, unde fusese trimisă odată cu o numeroasă populaţie de romani basarabeni, in ideea nedeclarată făţiş, de exterminare a acestei popula-ţii. Ea propune o listă – o altă listă a lui Schindler, cu trimiterea, pe care o face Leo Butnaru, la filmul lui Steven Spielberg – a celor deportaţi, din Basarabia, şi din care „nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca”. Relatările boieroaicei sunt cutremurătoare, începând chiar cu acel moment al îmbarcării oamenilor în trenurile morţii, pe care scriitorul basarabean le reţine în comentariul său: „Era ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosina Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său memorialistic: «Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi». Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului… Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului…” Desigur, propunerea pentru un film, cu această listă basarabeană, ar avea un impact în public la fel de puternic precum a avut şi filmul lui Spielberg. E o provocare aruncată cineaştilor noştri, din Bucureşti sau din Chişinău.

În comentariul cărţii lui Victor Erofeev („În această cercetare ca şi culturologică dar, concomitent, şi politică, autorul generalizează mentalitatea rusă, experienţa istorică a omului patriei sale”), Leo Butnaru este încă şi mai polemic, efectuând nu atât o exegeză literară cât o interpretare sociologică punctuală pe marginea textului, cu incitante raportări şi paralelisme între ceea ce poate constitui esenţa spiritului naţional rus, basarabean sau românesc. E un angajament critic ce merită atenţie aparte. Voi reţine însă, între altele doar trimiterea către mitul Meşterului Manole, cu o conotaţie originală, nici vorbă, anume aceea că alegerea femeii unuia dintre zidari, care să fie sacrificată în pereţii bisericii, a fost o simplă tragere la sorţi de tip ruletă rusească („ruleta românească”). E o interpretare ce împinge în derizoriu sensu-rile legendei. Alegerea soţiei Meşterului nu a fost un joc hazardat al acestuia ci, dacă vreţi, un joc, cât se poate de tragic, cu destinul, cu soarta, cu propria desăvârşire umană prin creaţie. Ceea ce este cu totul altceva decât o aventuroasă provocare a morţii printr-un gest ce mizează pe pura întâmplare. În fine…

Copil la ruşi de Leo Butnaru este o carte document, realizată cu mijloacele unui discurs romanesc, de cea mai bună factură memorialistică.