DESPRE DO, RE, MI, FA, SOL, LA, SI

                               DIN JURNAL DE ITALIA

19.VII.2015,  Arezzo

Probabil, nu prea mulţi dintre noi s-au întrebat când şi cine a inventat gama do major şi, în genere, de ce Do, Re Mi, Fa, Sol, La, Si şi nu alte silabe-note. Apoi, ce semnifică, totuşi, ele? Iar noi, prin hălăduirea pe această vatră etrusco-romană, una din primele statui pe care o întâlnim în cale e cea a lui Guido Monaco, cunoscut şi ca Guido d’Arezzo (circa. 991-992 – după 1033). Tocmai el a inventat sistemului de notaţie muzicală modernă, elaborând tratatul (la 1025) „Micrologus”, cel mai răspândit şi influent în Evul Mediu. Guido Monaco a fost învăţător de muzică şi dirijor de coruri în mai multe biserici (a călătorit frecvent prin Italia, s-a întâlnit cu Papa Ioan al XIX-lea) şi, printre mai multe probleme pe care şi le punea în îndeletnicirile sale cu armoniile, s-a gândit să inventeze o metodă mai lesnicioasă de a învăţa melodii noi pentru corişti, ajungând, în fine, să întemeieze solmizaţia, adică un sistem de intonare silabică a notelor, în baza acrostihului din imnul închinat lui Ioan Botezătorul

UT queant laxis
REsonare fibris
MIra gestorum
FAmuli tuorum
SOLve polluti
LAbii reatum
Sancte Ioannes

În traducere din latină: „Pentru ca slujitorii tăi cu glasurile lor să poată cânta minunatele tale fapte, curăţă păcatul de pe buzele noastre întinate, o, Sfinte Ioan”.)

Denumirile notelor, cu excepţia primei, se termină în vocală, ceea ce le face plastice la rostire-interpretare. Iar silaba ut e una închisă şi nu poate fi cântată, ca celelalte. Astfel că, în secolul XVI, prima notă din octavă, ut, a fost înlocuită cu do, ce ar fi provenit, probabil, de la: Dominus – Domnul.

Interpretarea contemporană a denumirilor notelor e următoarea:

Do – Dominus – Domnul;
Re – rerum – materia;
Mi – miraculum – miracolul;
Fa – familias рlanetarium – familia planetelor, alias a sistemului solar;
Sol – solis – soarele;
La – lactea via – calea laptelui;
Si – siderae – cerurile.

Este important aportul lui Guido Monaco şi în progresul dezvoltării reprezentării notelor. În timpul ce dirija corul, dânsul folosea pentru indicarea notelor palma stângă, în alternanţa în care îndoia-dezdoia un deget sau altul indicând ce notă trebuie cântată.

Odată ce computerul-ştie-tot îmi oferă imaginea unei palme „ornamentate”, explicativ, cu notaţiile domnului Guido d’Arezzo, o reproduc şi pentru cititori:

În timp, Guido d’Arezzo a ajuns să indice sunetele prin note grafice, care reprezentau nişte pătrăţele haşurate, plasate pe un portativ din patru linii paralele. Astăzi, liniile sunt cinci, iar notele – ovale, însă principiul elaborat de d’Arezzo a rămas neschimbat.

Prin urmare, împreună cu cavalerul (de altfel, a fost călugăr) Guido Monaco facem poze sobre. 

Însă avem şi motive să facem şi... poze-pompoze. Îmi vine acest joc de cuvinte, poze-pompoze, din motivul că, în mai multe locuri, pe străzile oraşului am întâlnit sculpturi de o semnificaţie (sau, poate, lipsa acesteia) destul de – cum să spun? – jucăuşă, posibil frivolă. Să zicem, două bovine, una la uşa „Macelleria/ Griglieria”, cu specificarea „porcovaca” (sau poate „vacoporco”, nu mai ţin mine; însă nu contează, sensul fiind clar: acolo se comercializa carne de vită şi de porcină), a doua chiar în spatele statuii lui Guido Monaco, pe dreapta, la vreo treizeci de metri depărtare, tot în faţa unei vitrine: o sculptură albă-lucioasă, cu talangă la gât, toată împânzită cu diverse inscripţii hazlii. Manevrez zoom-ul aparatului de fotografiat, măresc cât se poate imaginea vacii şi citesc, de exemplu, pe coapsa ei stângă: „America Birthday Starts Here! With the Coolest Sisters”. 

[E ceva să vii tocmai din America şi să scrii pe coada unei vaci din Italia! Ei bine, în acest context emotiv-informativ, îţi poţi aminti că Garibaldi e numit „erou al două lumi”: european şi american… Interesant, dacă ar fi trăit în timpurile noastre, junele Garibaldi ar fi scris cu carioca pe coada vacii (din Arezzo)?...] Nu mai reproduc şi alte inscripţii: toate sunt dovada aceleiaşi „inteligenţă sclipitoare”, inclusiv aceasta: „Cicci + Greta = Amore”… Amore care se lipeşte de acea joiană, ca şi în cazul „italienizării”, „celentanizării” unor melodii de pe Bâc, gen: „Crede-mă, amore, crede-mă”, care, recunosc, m-au dat şi pe mine în ispită, parcă nevrând comiţând o „italienizare”: „Perche, amore, perche/ Mie-mi plac ciupercile?”.

Dar să abandonăm momentele oarecum hazlii, plăsmuirile kitsch… (Dar oare mai este posibil ca lumea să se dezbaieri de agasantul kitsch ca şi generalizat, de senzaţionismul de doi bani mass-media, pentru ca să mai aibă ceva interes şi voinţă întru efort pentru a cunoaşte arta care cere, fireşte, şi oarece pregătire, instruire, adaptare, aclimatizare la suflul ei?... Greu de spus…)