PROGNOZE DE ACUM DOUĂ DECENII...

28.XII.1992

Pentru Premiile USM, sponsorii au fost generoşi, în tandem şi fiecare în parte, oferind câte 250 de mii de ruble. Decidem valoarea premiilor: de 35 şi de 20 de mii (p. debut). Cele 165 de mii din jumătatea de milion să le transformăm în burse de creaţie.

Iau legătură telefonică cu I. Diordiev, finul lui N. Ţurcanu, să-i telefoneze, la rându-i, la Nezavertailovca, Slobozia, dnei Ţurcanu, să vină la înmânarea premiilor.

Premierea – miercuri, la Palatul feroviarilor. Recepţia o organizează V. Efremov, fire contrariată care, acum doi ani, a cam fost bătut pentru antifrontism… He, he. Ce metamorfoze ale… politicii de piaţă…

30.XII.1992

 Ah, voi premii, premii, şi voi titluri, titluri, precum ar suna un jalnic vers post-eseninan… Pentru că a început a bate grindina nemulţumirilor legate de decernarea premiilor pentru anul literar 1992. În biroul lui M. Cimpoi îl găsesc pe I. Vatamanu. Şeful şi cu Arcaşu îi explică metodic că, vezi, Ioane, noi am pledat cât am putut ca să fie trecută în lista cărţilor interzise şi lucrarea ta, dar Vodă şi-a schimbat părerea pe care o avusese la prima şedinţă a juriului şi, susţinut de Esinencu, a dat totul peste cap…” I.V.: „Mihai, doar tu ştii că nu numai o carte mi-a fost mutilată, ci mai toate… pentru că şi tu, Arcadie, tu, Leule, ştiţi că am avut câteva cărţi cu câte doi redactori… Deci, cine organizează chestiile astea, hai? Că eu n-o să mai tac, ajunge. Aş putea profita de postul meu, să-l iau pe Ciocanu într-o parte, să-i spun ce trebuie să-i spun, şi editez două volume de opere alese. Însă eu nu fac treaba asta, că niciodată nu am abuzat”, etc. Mihai: „Vezi, Ioane, dacă nu vii nici la şedinţele de consiliu şi nici la cele ale juriului? Eu în mod special le pun pentru luni sau vineri, când voi, deputaţii, nu sunteţi prinşi în parlament. Însă voi nu veniţi şi, iată, se întâmplă ceea ce s-a întâmplat. Esinencu ţipă, Matcovschi mormăie… Şi totul se duce naibii”. Arcadie: „Azi dimineaţă, Matcovschi mi-a citit la telefon întreaga diatribă prin care spune că renunţă la premiu din motivul că i s-a dat doar pentru cartea ghilotinată, dar nu şi pentru creaţia curentă”. Mihai: „S-a supărat chiar şi din motivul de ce a fost pus primul pe listă  Petru Cărare şi nu el, Matcovschi”. Ceva mai târziu, Gheorghe Vodă: „Eu l-am calmat pe Matcovschi. M-am dus la el şi i-am spus: «Mitică, se renunţă doar la Premiul Nobel, nu la astea, mai cu puţin răsunet. Astea trebuie luate». Şi el a căzut de acord, aşa că nu mai vine cu protestul”. Cimpoi: „Da Lidia Istrati mi-a plâns o oră în receptor, spunând că, în conformitate cu un sondaj făcut printre cititori, cartea ei e cea mai bună, dar nu a fost premiată. Şi eu cred la fel, dacă o luăm în comparaţie cu proza lui Esinencu”. Eu: „I-ai spus că nu aluat niciun vot?” Cimpoi: „Ba nu, a luat unul sau două”. (Dar e sigur că nu a votat nimeni pentru cartea ei, iar Cimpoi, prin „unu sau două”, nu face decât să contracareze întrebarea doamnei: „Cum, Mihăiţă, nici tu nu ai votat pentru mine? În acest caz de ce spui că ai pledat pentru cartea mea?” Iar Cimpoi, în acest context, aduce aminte de un caz mai de demult, când la consiliul US se pusese la vot înaintarea lui Emilian Bucov la premiul de stat. Înflăcărata pledoarie a lui Andrei Lupan. Însă Bucov nu ia decât 2-3 voturi. Iarăşi se aprinde Lupan, iar îi găseşte mii de calităţi operei şi omului Bucov. Însă la a doua votare pretendentul chiar că nu ia niciun vot! Cum, se întreabă ceilalţi, noi ca noi, dar nu a votat nici chiar Lupan, care bubuise o atare apoteoză?…

Şi tot aşa, şi tot aşa…

CORESPONDENŢĂ CU ION ZUBAŞCU (1948 - 2011)

DIN VOLUMUL

ÎN SINGURA NOASTRĂ VIAŢĂ, 
CUM SĂ NU CREDEM ÎN POEZIE?

Corespondenţă Ion Zubaşcu – Leo Butnaru, 2007 – 2011

            În ianuarie 2011, am mai reuşit să facem un schimb de mesaje cu Ion Zubaşcu. Spre primăvară, ne-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor din Calea Victoriei 115. Atunci, mi-a dăruit volumul său de versuri „Moarte de om” ce apăruse la sfârşit de an trecut la editura „Limes”. Mi-a scris autograful, însă fără a pune data: „Lui Leo Butnaru, cu drag şi solidaritate. Ion Zubaşcu”. Îmi spusese câteva lucruri vagi despre chimioterapia pe care o urma. Era în grea suferinţă. Dar lucid şi bărbat în tot ce trăia, ce suferea, în conştientizarea apropiatului abis, precum se înţelege chiar din psalmul cu care se deschide cartea „Moarte de om”: „Îţi mulţumesc Doamne/ pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă/ pe care nu mă mai satur s-o trăiesc/ după năucitorul diagnostic de la biopsie/ înaintea întunericului/ a nopţii ce vine/ a somnului fără nicio ieşire”. Şi nu avea să treacă mult timp, pentru ca, la sfârşit de florar, poetul să se stingă. La Bucureşti se ţinea Târgul de Carte. E de invocat acest detaliu, pentru că pe ultima copertă a volumului de adevărat autor stoic „Moarte de om” sunt trecute titlurile cărţilor în pregătire ale lui Ion Zubaşcu: „Manifest la intrarea în noua preistorie a lumii”; „Omul ocazional”; „Omul lui Dumnezeu”, „Oameni ca lumea”; „Oamenii gramaticii universale”; „Omul nimănui”; „Omul disponibil” (III)… În anul 1991, publicase la editura „Cartea Românească” volumul „Omul de Cuvânt”, iar peste alţi 4 ani, la ed. „Panteon” – „Întoarcerea la Dumnezeu”…

Dumnezeu şi omul – aceasta a fost marea temă a poetului şi creştinului Ion Zubaşcu; om şi poet de un suflet atât de vibrant, de o conştiinţă atât de ardent-angajată întru căutarea şi slujirea Binelui, precum o atestă şi majoritatea mesajelor sale publicate aici; mesaje internautice, dar temeinice, aş zice, precum cele din scrisorile – scrisori, variantă (încă!) paper.

 De la Ion Zubaşcu / 29.XII.2007

  Dragă Leo,

iată o colindă strănouă din Maramureş: „Vine marea cât de mare,/ Dă de mare –/ Margini n-are./ Da marea ce ne adună?/ Tăt ne-adun-on bour sur/ Cu coarnele de d’aor./ Da’n corniţă/ Ce ne-aduce?/ Leganaş/ De paltinaş./ Da’n leagăn cine-i culcat?/ On pruncuţ mic înfăşat/ Cu făşie de mătasă/ De la Doamna-Împărăteasă./ Şi colinda nu-i mai multă,/ Să trăia cine-o ascultă,/ Să sporească binele/ Cum roiesc albinele,/ Să roiască binele/ Ca prin flori albinele.”

De zeci de ani de când cânt această colindă, m-am întrebat ce-i cu marea cea mare într-o cântare de sărbători din munţii Maramureşului? Târziu de tot mi-am amintit din geologie că podişul transilvan e  în realitatea preistorică fundul fostei Mări Panonice şi versurile acestei colinzi vin, poate, de pe vremurile când valurile înalte ale acestei mări băteau în vârfurile vulcanilor numiţi Ţibleş, Gutăi, Oaş, stinşi acum şi ei. Omul acela pământean din Maramureş stătea cu picioarele în apa mării şi colinda de sărbători într-o limbă pe care o înţeleg la fel de bine şi eu, când cânt cu sufletul meu de azi. Mările au secat, vulcanii s-au stins şi ei, dar sufletul acelui om cântător de pe malul fostei mări secate, care izbea vârfurile foştilor vulcani, e la fel de viu ca propriul meu suflet, cu care  colind acum. Fie ca prospeţimea acestui miracol, posibil doar prin poezie şi colindă sfânta, să te însoţească până în vecii vecilor.

Sărbători fericite!

                Ion Zubaşcu

Neptun, "Vila Stancu", 2004. Seară-recital Ion Zubaşcu.

*    

Lui Ion Zubaşcu / 29.XII.2007

Poete Ion Zubaşcu, ce surpriză! De parcă, acum, în iarnă, ar fi vară pe malul mării, unde, serile, nopţile, hoream, cântam, ne împrieteneam întru toate – stele, cer, lună, spuma mării, scoici, pescăruşi somnoroşi, tihniţi, – vecie! Şi eram mai mulţi, unii dintre care, astăzi, colindă deja pe ţărmurile stelelor. Dumnezeu să-i aibă în pază şi să le ofere alese daruri de Crăciun şi An Nou!

La rândul meu, iţi urez stele în scris şi soare în destin! La mulţi ani, frăţâne!

Cu ataşament confratern,

             Leo Butnaru

DIN GENEROZITATEA MAESTRULUI GLEBUS SAINCIUC

Pe când am venit student în Chişinău, cel mai în vârstă prieten al meu mi-a devenit maestrul Glebus Saunciuc (1919-2012), pictor, desenator virtuos, modelator de măşti, pe care le şi juca nespus de inspirat, inventiv, cu umor. Pe scurt, era omul-spectacol, omniprezent! Vârstele noastre erau decalate de 30 de ani, însă artistul se comporta cu o naturaleţe sui generis, care te făcea să nu simţi deceniile-interstiţii.

Fiind student, se întâmpla să-l întâlnesc şi la meciurile de fotbal ale echipei „Moldova”, apoi „Nistru”, şi ne aşezam alături. Discutam, fumam… (Pe atunci… fumam ambii… obişnuinţă pe care ne-am curmat-o peste ani…). Nu de puţine ori, împreună cu alţi colegi, am trecut pe la atelierul maestrului, unde amfitrionul ne angaja într-un concurs, zis „Vaca”. Adică, poţi, nu poţi, dar încearcă să desenezi şi tu această vită blândă şi dătătoare de lapte. Pe rafturi, în mape speciale, erau păstrate mii şi mii din mostrele de stângăcie şi naivitate… artistică a celor care îl vizitase.

Ei bine, în timpul unor întâlniri, Glebus Sainciuc mi-a schiţat mai multe portrete, unele dintre care, peste ani, mi le-a dăruit. Pe altele le-a publicat în presa vremii, cum este şi cel din 1971, pe când chipul studentului şi tânărului scriitor ce eram a apărut în „Tinerimea Moldovei”. Un portret în ulei se află în fondurile Muzeului Naţional de Arte Plastice. Altele sigur că au rămas în mapele lăsate în urma sa de generosul nostru prieten Glebus Sainciuc.

Inserez aici o parte din portretele pe care mi le-a făcut, în timp, maestrul, căruia i-am dedicat şi următorul poem:

Amânare

Pictorul Glebus Sainciuc se isprăvi

cu o oră sau două mai târziu

decât îi era programat – vreme în care

moartea îi privise tablourile întoarse cu faţa la perete

şi măştile absolut deschise către lume

la unele dintre ele reţinându-se mai pe îndelete

cumpănind cam cine ar trebui să fie la rând…

5.VIII.2013

1971

1976

1977

1977

1982

1985

1987

1988

1988

1990

1995

1995

1997

1999

1999

2001

2004

DESPRE ENCICLOPEDIE ŞI PATRIOTISM CLAMOROS

UN INTERVIU DIN

– Stimate domnule Leo Butnaru, ce semnificaţie daţi premiului care vi s-a acordat de Ziua Naţională a Culturii?

– Răspunsul nu e unul simplu, cere precauţie, pentru ca nu care cumva să scape de sub cuvinte aburii egolatriei subterane, adică… sub-fireşti. Astfel că mă rezum doar la constatări ce pot pretinde că au o valoare (strict) documentară. În primul rând, premiul are valoare şi prin faptul că poartă numele lui Constantin Stere, personalitate remarcabilă a culturii şi vieţii social-politice româneşti. Apoi, în linia importanţei, el vine imediat după Premiul Naţional. Şi, poate în primul rând, pentru că este decernat în Ziua Naţională a Culturii (perfect valabil şi: Ziua Culturii Naţionale), care e un altfel de a spune Ziua Geniului Românesc, în general, şi cel al lui Mihai Eminescu, în special.

– Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii, de intelectual?

– Consideram că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi întrebări atât de… complicate, delicate, chiar inconvenabile. Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Hai să procedăm în felul următor: cei care ar dori să afle răspunsul la această ispitire, pot trece, eventual, pe la Biblioteca Naţională, unde este vernisată o expoziţie biobibliografică Leo Butnaru. De acolo se poate afla şi măsura, şi valoarea, şi cultura, şi intelectul. Bineînţeles, în parametrii în care există, pot exista ele.

19.XII.1992

Telefonează V. Spinei, punându-mă la curent că au apărut „Caietele de cultură” dedicate sărbătorilor de An Nou. Roagă să-i reamintesc lui Cimpoi că numărul „VS” din 15 ianuarie va fi dedicat integral lui Eminescu.

A fost o noapte cu întunericul străbătut de învârtejiri magnetice. Am dormit cam 4-5 ore şi, după ce mi-am pregătit ceaiul, am reînceput lectura, oarecum „dificilă”, a „Epistolarului” (prezentat şi îngrijit de Gabriel Liiceanu).

Astăzi, la 9,00, pornim spre Rădăuţi. Unele manifestări organizate de fundaţia bucovineană „Flondor”. Cu A. Suceveanu şi N. Spătaru.

Ieri, primesc următoarea invitaţie: „Fundaţia Soros din Moldova şi Ambasada SUA Vă invită la  recepţie în noaptea de Crăciun. Serata va fi găzduită de Centrul de cultură şi artă…” Plus o notă, ca PS la programul manifestărilor: „Pe tot parcursul zilei de 24 decembrie invitatele noastre pot beneficia contra plată de serviciile salonului de cosmetică şi ale frizeriei etc.”

26.XII.1992

Prin urmare, între sâmbătă şi marţi (19-22 decembrie), ne-am deplasat la Rădăuţi împreună cu Arcadie Suceveanu, Mihai Pânzaru (preşedintele fundaţiei „Iancu Flondor”), Nicolae Spătaru… Mai sosesc şi realizatorii filmului despre Vasile Leviţchi – Alecu Havriliuc, Silviu Dabija şi Victro Staşevschi. Au închiriat  „Volgă”, şoferul fiind o namilă de bulgăroi care nu prea ştie româneşte, dar poate aprecia la justă valoare băuturile bucovinene.

ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

13.XII.1992

 Întâmplarea face că, după ce am reprodus caracteristicile lui Dinescu referitoare la alţi colegi,  în „România literară” nr. 39 să citesc într-un articol de Alexandru George o constatare imprevizibilă la care, recunosc, n-aş fi putut ajunge vreodată. E aceasta: „Unde să aşezi mai propriu pe poetul Mircea Dinescu decât lângă Adrian Păunescu, a cărui variantă mai zglobie şi mai uşuratică este; ponderoasele tomuri ale autorului «Istoriei unei secunde» nu îl strivesc prin vecinătatea lor impozantă”.

Păi da, tot trec şi trec viperele şerpuitoare peste cărţile noastre, picurându-le cu otravă, iar noi zicem nătângi: „Ei şi? Că doar vipera se află şi pe blazonul farmaciilor…”

14.XII.1992

Ieri (…acum 9 ani), Nichita Stănescu a trecut Dincolo. Pe pervazul de lângă masa mea de scris şi mai mult de-nescris, ci de citit, stă într-o demnă îngândurare chipul său imprimat pe blazonul ce se acorda (până acum un timp) laureatului Serilor de Poezie de la Deseşti, Maramureş. Şi tot în aceste clipe îmi aduc aminte de minunata seară „Nichita Stănescu” de la „Ateneul român” bucureştean, unde i-am cunoscut pe părintele Galeru, Sorin Dumitrescu, Nicolae Breban, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuţă ş. a.

PRIMUL INTRERVIU ÎN 2014

Leo BUTNARU:

SCRIITORUL ESTE CONSTRUCŢIA OPEREI SALE, PRECUM ŞI OPERA ESTE CONSTRUCŢIA SCRIITORULUI.

– Domnule Leo Butnaru, aţi început anul cu bine:  de Ziua Naţională a Culturii veţi primi Premiul Ministerului Culturii al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeană. Copil la ruşi” (Ed. „Cartea Românească”), vă felicit din toata inima.

– Aşa e. Hermes-heraldul – şi al culturii, al literaturii –, mi-a adus această veste care, bineînţeles, nu mă poate lăsa rece în această iarnă atât de blândă, de călduroasă. Mulţumesc pentru felicitări.

– Cine au fost, daca ştiţi, membrii juriului din acest an?

– Mai întâi, e de remarcat că premiile anuale ale Ministerului Culturii se acordă în mai multe domenii: literatură, teatru, muzică, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare şi conservare de patrimoniu cultural şi muzeografie. Premiile poartă numele unor ilustre personalităţi ale istoriei şi artelor româneşti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Ştefan Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma voturilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care are un mandat pentru patru ani, în componenţa căruia intră şi preşedinţii uniunilor de creaţie.

– Pentru cei care doresc să citească această carte, ce înseamnă… lista basarabeana?

– Să răspund chiar cu un pasaj din această carte. Iertare, e ceva mai amplu, însă cred că sunt lucruri demne de a fi reţinute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, pe care le-a făcut regimul bolşevic-stalinist în iunie 1941:

„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai celora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în «Lista din iunie 1941, Basarabia»! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană ar putea spori numărul supremelor distincţii...

Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Listei din iunie 1941»?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină...”

IUBIŢI-VĂ, FRAŢILOR...

Primesc o scrisoare de la Ioanid Romanescu: „Frate Leo, trimit fotografia, prin mesageri de nădejde, că altfel mi-e teamă să nu-mi pătez obrazul. Ieri, de la revista «Cronica», Holban a expediat un grupaj de poeme (plus foto) pentru «Literatura şi arta». Intermediarul atent «de Holbi» este negru (adică poartă acest nume). Ai grijă, te rog (ba chiar: Te rog!) să-mi parvină şi mie revistele cu interviul şi versurile apărute! Domnii Baghiu şi Moisuc (de la Editura «Princeps»), cărora le-am umflat capetele cu propuneri tangente la poezia lui Leo Butnaru şi Arcadie Suceveanu (poeţi care merită să fie cunoscuţi şi în dreapta Prutului), vor să discute cu matale şi Arcadie. Totodată, dacă voi vreţi, ajutaţi-i în privinţa hârtiei (sau tipăririi acolo). Ei vor oferi detalii şi asupra comenzilor de exemplare din volumele «Urania» şi «Antares» (colecţia B.P.T. a Editurii «Minerva» din Bucureşti).

Iubiţi-vă, fraţilor, cât mai e timp! Că eu, chiar dacă vă iubesc, merit mai puţin să fiu iubit (sunt egoist, pentru că prea am luat-o razna, cu nunta, până la Dumnezeu). Mulţumiri din suflet. Sănătate şi cărţi! Te îmbrăţişez fratern, Ioanid Romanescu. Iaşi – 24 noiembrie ’92”.

29.XI.1992

Îmi telefonează Serafim Saka: i-a decedat sora, la Vancicăuţi, nu găseşte benzină, pentru că e mare criză de combustibil şi poate îl sfătui cum să iasă din situaţie. Îi sugerez să apeleze la Ioan Mânăscurtă care ştie a-şi face şi a avea rezerve de carburanţi.

Venind de la Bucureşti, Doru, fiul lui Cimpoi, îşi învaţă mama arta fumatului: „Mămică, doamnele trebuie să ţină ţigara în mâna stângă. De ce? Fiindcă atunci când cineva îi sărută dreapta, să nu-l izbească în nas miros de nicotină. Dacă fumează o ţigară bună, să o ţină la linia de demarcare sau special aplicată, etc.”

RETRO, DESPRE ÎNCEPUTURILE FUTURISMULUI

              Zilele acestea, am prezentat unei reviste amplul eseu despre 
două vizite în Rusia ale lui Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul
 futurismului italian, dar şi european. Prezint aici câteva secvenţe din 
respectivul eseu, iar la apariţia lui în presă voi reveni cu textul integral.

ACUM 100 DE ANI, MARINETTI VIZITA RUSIA

În toamna anului 1942, Filippo Tomasso Marinetti, întemeietorul futurismului italian, dar şi european, soseşte pe Frontul de la Stalingrad pentru a inspecta Armata a 4-a a ţării sale, prinsă în conflagraţia mondială. Avea 62 de ani şi era secretarul Academiei Italiene, el, cel care, în manifestele de juneţe, înfiera această instituţie drept ceva depăşit, elitist-împăunată, neactuală: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice soi…” (punctul 8 din „Manifestul futurismului”, 1909). După ce declară clericalismului catolic că însuşi Isus Hristos a fost un futurist, în 1929 Marinetti acceptă propunerea (duce)lui Musolini să devină membru al Academiei, chiar dacă detesta academicienii. Prin urmare, la acest punct-convingere cedase, îmbrăcând roba nemuritorilor, pe care, provizoriu, o schimbase pe uniforma militară. S-au păstrat mai multe imagini ale lui Marinetti din Rusia – citindu-şi versurile într-un vagon de tren, în izbe ţărăneşti, printre ruşii cu care discuta. Da, pe Frontul de la Stalingrad venise apologetul războiului. Să ne amintim şi alte postulate din „Manifestul futurismului”, publicat în 1909 în cotidianul francez „Le Figaro”:

„1. Noi vrem să cântăm dragostea pentru primejdie, obişnuinţa energiei şi a curajului.               2. Curajul, îndrăzneala, rebeliunea vor fi elementele esenţiale ale poeziei noastre. (…)

7. Nu există frumuseţe decât în luptă. Nicio operă fără caracter agresiv nu poate fi o capodoperă. Poezia trebuie concepută ca un asalt violent împotriva forţelor necunoscute. (…)

9. Noi vrem să glorificăm războiul – unica igienă a lumii, militarismul, patriotismul, gestul distrugător al anarhiştilor, ideile frumoase pentru care se moare…”

Marinetti, în drum spre Rusia, citeşte versuri în  tren

……………………………….. 

Aşadar, în ianuarie 1914, Filippto Tomasso Marinetti soseşte în Rusia, de aici încolo evenimentul amplificându-se şi având o rezonanţă socio-culturală incredibilă. De cum italianul  coboară pe peronul gării Aleksandrovskaia din Moscova, o parte a presei exultă: „Chiar de la prima privire el predispune la simpatie. O faţă energică, vie, extrem de frumoasă. Ochii săi negri şi adânci privesc ironic şi vioi interlocutorul. Marinetti este plin de foc, arde tot; e vâlvătaie. Mişcări impulsive, iuţi. În timp ce Tasteven îl salută, el se întoarce mereu dintr-o parte în alta, priveşte publicul, soarbe feţele celor 
din preajmă (…)

– Sunt bucuros să vin în Rusia… Despre Rusia aveam o părere deformată cu desăvârşire. Credeam 
că o să ajung într-o ţară a zăpezilor, însă acum văd că aceasta e un vulcan acoperit de un strat 
subţire de cenuşă, gata-gata să erupă…”

Membru al Academiei Italiene

Marinetti sosea în vizită la invitaţia lui Nikolai Kulbin, considerat ideologul principal al futurismului rus, iar presa încerca să pregătească terenul pentru acest eveniment, să iniţieze cititorul în specificul său. Astfel, ziarul moscovit „Nov’” („Noutatea”) publica articolul lui P. Kojevnikov „Futurismul italian (Cu ocazia vizitei lui Marinetti)”, din care reţinem: „Conform definiţiei lui Marinetti, futurismul tinde spre crearea unei arte care ar răspunde noii sensibilităţi în schimbare a omului contemporan, generate de descoperirile ştiinţifice şi de ampla comunicare mondială (telefonul, telegraful, marele ziar – „sinteza unei zile universale” ş. a.)… O privirea optimistă a lucrurilor, care înainte erau luate drept pesimiste, – acesta ar fi elementul pozitiv, pe care l-a adus înainte de toate în literatură futurismul”.

DE CE?...

20.XI.1992

Două convorbiri telefonice în care receptorul te face să simţi cum palpită inima interlocutorului: de la Ion Miloş din Suedia şi Ioanid Romanescu de la Iaşi. De-ale noastre: la ce stadiu se află dialogurile pe care le-am întreţinut; trimite săptămânalul, iar – trimite proza. „Am auzit un zvon cu un premiu care mi s-ar acorda la Chişinău” (Romanescu) etc.

Acum, domnule care zici că merg des în România, aş vrea să-ţi spun că eu nu-mi duc şi-mi aduc cu maşina de serviciu progenitura la şi de la Bucureşti, uitând că şi fiica lui Anatol Codru, spre exemplu, tot acolo îşi face studiile, dar nu i-ai propus niciodată să urce şi ea în luxoasa dle „Volgă” smolită, neagră-tuci, precum îţi este şi sufletul ahtiat de ranchiună şi apucături bolşevice, că doar a făcut slugi la CC-ul de odinioară.

LA MULŢI ANI, EMIL BRUMARU!

Pe pagina sa facebook, Poetul Emil Brumaru a postat, azi, o lămurire: „Tot repet, în fiecare an: sunt născut pe 25 decembrie 1938. Părinţii, ca să nu fiu dat cu un an mai devreme la armată, mai fiind şi iarnă, m-au declarat la 1 ianuarie 1939. Asta-i chestia!”.

Şi eu sunt din aceeaşi temă-dilemă. Adică, situaţia... situării cronologice este similară şi în cazul meu: din aceleaşi considerente, părinţii m-au trecut pe 5 ianuarie 1949. 

Iar fetele aduse pe lume pe buză de an ca şi trecut deja sunt trecute pe buză de an ce vine nu din considerent… militar, ci pentru ca, la măritiş, să fie cu un an în minus. Mici „alchimii” părinţi – copii… cristelniţă… stare civilă…

Emil Brumaru şi Leo Butnaru, Centrul Eminescu, Ipoteşti, 10 octombrie 2004 

          POEME DE EMIL BRUMARU

Dragoste nemărturisită

Miercuri iar am fost la farmacie.

Era o farmacistă

Sensibilă, pedantă, tristă.

Şi m-am rugat timid să-mi facă bon.

Ea l-a făcut cu chimic şi-un oftat,
          Ea a oftat aşa, nemotivat;

Şi doar făcea cu chimicul un bon!

Şi am tuşit încet şi-am zis pardon...

Sunt ultimul poet balcanic

Sunt ultimul poet balcanic.

Cânt c-un descojitor mecanic

Ce-nlătură, nu de pe frasini

Sau de pe ulmi, scoarţele groase-n

DIN VIAŢA LITERARĂ CLUJEANĂ ŞI NU NUMAI

Leo BUTNARU

FILE DE JURNAL CU COLEGI CLUJENI

(din volumul: Viaţa literară la Cluj. – Ed. Eikon; Cluj, 2013. – P. 373 – 385.)

13-20.I.1991

Călătorie: Iaşi – Roman – Cluj – Alba Iulia – Blaj – Bucureşti… Lancrăm, Sibiu, Sebeş… Excelent!

La Cluj, întâlnire cu Liviu Petrescu, Grigore Zanc, prozator şi prefect, Dimitrie Vatamaniuc, Augustin Buzura, Eugen Todoran, Ion Mircea, Adrian Popescu, Ovidiu Pecican de la „Apostorf”, Mircea Opriţă, Ilie Călian, Petre Bucşa, Doinea Cetea, Horia Bădescu, Virgil Bulat, Mircea Berta, Gabriel Chifu de la Craiova, adjunct la „Ramuri”, Corneliu Munteanu de la Satu Mare, Berta Wacker din Marea Britanie.

Povestea cu fosta casă a lui Blaga… De recuperat, de răscumpărat.

Pe 13 ianuarie, la hotel, ne vizitează şi ne urează studenţi şi elevi prutonistreni.

27.VIII.1991

Chişinău. Proclamarea independenţei Moldovei. Cât se va mai ţine imperiul?

Împreună cu Mihai Cimpoi, Vasile Nedelescu şi Aurel Scobioală îi întâmpinăm la vama Leuşeni pe clujeni: Horia Bădescu, Doina Cetea, Teoharie Mihadaş, Constantin Cubleşan, Aurel Rău, Dumitru Savu, Ioan Muşlea, Mircea Opriţă, Virgil Mihaiu  ş. a.

POEME DIN REVISTA

Pacientul român

                       The English Patient

                                 Michael Ondaatje

A-ţi aminti din memorie de memorie?...

Precum de ceva mai curând pierdut, decât prezent,

Amestec de luciditate şi fantezie,

Jumătate om deplin, jumătate – pacient?

A-ţi aminti din memorie de memorie

Ca proprie refacere din nerecunoscut,

Deja din neant de vremuri şi de istorie?

Dar şi din câte-i afla din nesigurul trecut

Amintindu-ţi din memorie de memorie,

Nu uita să uiţi! – de nu tot, negreşit – cât mai mult!

Sus

Pe culmile Parnasului

ca şi pe culmile disperări – zeii

muzele

gheaţa

şi o concentraţia de poezie în sânge

depăşind nivelul

compatibil cu viaţa…

BOMBA CU CEAS

 DIN REVISTA

Bomba cu ceas

Ceasuri curgând ca

feliile de caşcaval topite – Dalì fireşte.

Şi astea

chiar fără vreo legătură cu ceasul de la mână

(solid

netopit precum caşcavalul) te duc la gândul

că viaţa ta e totuşi

o bombă cu ceas…

CHESTIONAR DE CRĂCIUN

Jurnal de Chişinău: – Ai cântat colinde pe la geamuri, de Crăciun? Care e colindul tău preferat?

L.B. – Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...”. În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, înminunat, în experienţele vieţii. Colindele ţineau şi ele de experienţa sufletului nostru de copil, implicându-ne în misterele creaţiei dumnezeieşti. Copil fiind, cântam „Florile dalbe”, iar răsărind flăcăuan deja, făceam parte din vreo ceată care cânta pe la geamurile Negurenilor mei de baştină „Trei crai de la răsărit”… Noi cu steaua am pornit, şi-am mers până am stătut, unde fiul a fost născut, şi toţi ne-am bucurat, pe Hristos dacă-am aflat…

CULTURA CA... INVAZIE

13.XI.1992

Remember: La Bacău, se apropie un bărbat în vârstă, întrebându-mă dacă sunt din Basarabia (coborâsem din maşina care „ne trădă” prin numerele de înmatriculare). Îmi exprimă condoleanţe în legătură cu dramaticul deces al celor doi cântăreţi, Ion şi Doina…

Până să purced la transcrierea dialogului cu C. D. Zeletin, la începutul benzii dau de alocuţiunea rostită de Andrei Pleşu la decernarea Premiilor „Ateneu”. A fost ingenios şi merită să-i reproduc unele gânduri: „De la o vreme, s-a constituit aici, la Bacău, o tradiţie, – dacă o tradiţie poate să fie nouă… Şi anume, tradiţia unei foarte fericite invazii, un tip nou de invazie, – o invazie din două părţi odată: una dinspre Bucureşti, dinspre vechiul regat, una de dincolo de Prut. Bacăul e locul care a salutat această dublă invazie, – invazie culturală, cum nu sunt de obicei invaziile. E o invazie cu dată fixă, cum nu sunt de obicei invaziile, şi o invazie în care invadaţii sunt foarte fericiţi că sunt invadaţi, cum nu se întâmplă niciodată. Suntem foarte bucuroşi că, iată, cultura românească din spaţiul întregii Românii se întâlneşte la Bacău şi că în persoana prietenilor noştri din Basarabia avem aici martori ai unei comunităţi, ai unei omogenităţi spirituale de care cu teamă ne bucurăm. Cu teamă, pentru că nu totdeauna omogenitatea şi trăinicia unei tradiţii sunt argumente suficiente pentru istorie ca ele să dăinuie aşa cum am dori. Dar, deocamdată, bucuriile funcţionează foarte bine şi dl Mihai Cimpoi, care este, cum ştiţi, o figură importantă a vieţii literare de dincolo de Prut, vine să ne prezinte cu ocazia Zilelor Bacovia o mână de publicaţii pe care Uniunea Scriitorilor de acolo le-a pregătit pentru a avea argumente în acest asalt de care tocmai vorbeam – acestea sunt steagurile de asalt”.

ALTE POEME DIN 2013

Romanul şi românul

Trebuia să spun

romanul vieţii

însă involuntar am rostit

românul vieţii…

                             – de fapt

nu m-am abătut prea mult de la sensul dorit…

POEME LA FINAL DE AN

                                                        NR. 12, 2013

Simplu

În aceste vremuri atât de complicate

digitalizate

holografizate

clonate

uneori Dumnezeu vorbeşte atât de simplu

încât

nu-l mai înţelege nimeni…

Oarece neconcordanţă

Doamne cum se împacă realitatea

că ai făcut femeile atât de frumoase

apoi ai dat poruncă

să nu fie râvnite nevestele altora?

Probabil nu fără subînţeles

ai pus această poruncă ultima

a zecea…

DIN 1992

9.XI.1992

La Răchitoasa (Bacău), verva fostului primar al comunei, actualmente director al şcolii din localitate. Amintiri din activităţile de odinioară când, la adunările comuniştilor, bieţii vorbitori, ţărani, se aventurau să utilizeze expresii neologistice, vorbind despre lucruri „sofistricate” (sofisticate), „secţionări dure” (sancţionări) şi „voturi de blană” (de blam!).

Am prezentat la Bacău suplimentul ziarului „Vaţa satului”, caietele de cultură, cum le-am zis, dedicate lui George Bacovia. A fost cu noi şi Vasile Spinei, redactorul-şef al publicaţiei respective. Ion Ungureanu a fost la înălţime în vreo două discursuri.

Alte prezenţe: George Bălăiţă, Radu Cârneci.

Dragul de Sergiu Adam „mă dotează” cu un cadou pe care mi-l promisese, ca mare generos ce este! – o maşină de dactilografiat „Olimpya international”.

CHIŞINĂU 1967: REVENIREA URĂTORILOR

Fără exces de retro-entuziasm și înclinare spre exagerare de merit, e de spus, totuși, că, în anul 1967, la Chișinău, noi, unsprezece studenți de la Universitatea de Stat, am constituit prima ceată – la vedere! – de urători, care, pe 31 decembrie, am colindat pe străzi, pe la adrese știute (poețiii Gheorghe Vodă, Grigore Vieru, profesorii universitari Ion Osadcenco, Nicolae Corlăteanu...) Până atunci, marcarea cu colinde și hăituri a sărbătorilor de iarnă în capitala RSSM fusese ca și interzisă, astfel că, pe stradă, eram priviți sau cu mare simpatie, ca niște haiduci, sau cu uluire șovină, partinică, antinațională.
        În componența cetei noastre au intrat studenți de la jurnalism și filologie (Vlad Vlas, Leo Butnaru, Efim Tarlapan, Nelu Șcerbina, Ion Butnaru, Arsenie Manea, Vasile Păpușoi… – de la cursuri diferite, eu cu Șcerbina fiind chiar la anul 1), de la istorie (Dumitru Strah) și de la matematici, pare-se, trei colegi cărora, din păcate, peste ani, le-am uitat numele. Reproduc aici două poze din acel „dezgheț la urătură”, în prima din ele „alinierea” fiind următoarea (de la stânga la dreapta): un coleg necunoscut, Ion Butnaru, Arsenie Manea, un alt necunoscut, Leo Butnaru, Vasile Păpușoi, Dumitru Pălărie (pare-se), Vlad Vlas, Dumitru Strah, Efim Tarlapan și Nelu Șcerbina. Am mers cu uratul și la Uzina de Pompe Submersibile „Hidropompa”.
        În cea de-a doua imagine suntem într-o componență restrânsă. Din păcate, azi, printre noi nu mai sunt câțiva colegi, plecați prematur la cele veșnice –Vasile Păpușoi, care s-a întors radiat din armată, Ion Butnaru, Dumitru Strah, Nelu Șcerbina, Efim Tarlapan… –Poate de acolo, din stele, revăd și ei aceste imagini...
        P.S. Costumația am împrumutat-o de la ansamblul folcloric de muzică și dansuri „Struguraș” de la casa de cultură a Universității.

 

Vasile Păpuşoi, Arsenie Manea, Leo Butnaru, Nelu Şcerbina (cu clopotul), Ion Butnaru, Dumitru Pălărie (pare-se), Efim Tarlapan.

JURNAL 1992

Ar fi naiv să se creadă că astăzi, ca pe timpuri, un jurnal intim este doar apanajul unui reprezentat al elitei intelectuale. Citez din „România literară” nr.31 a.c.: „După estimările «Asociaţiei pentru autobiografie şi patrimoniu autobiografic» (există în Franţa un asemenea organism!), trei milioane de francezi îşi ţin un jurnal. Departe de a fi o practică desuetă şi romanţioasă, se pare că scriitura subiectivă e o necesitate a epocii noastre”.

CHESTIONAR "CARTEA DE CĂPĂTÂI"

CARTEA DE CĂPĂTÂI

Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. 

Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. 

Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.

Timpul,

Nr. 176, noiembrie 2013