ACUM 20 DE ANI, LA O ÎNTRUNIRE A SCRIITORILOR

7.VI.1995

Întrunirea scriitorilor români de pretutindeni a început luni, azi suntem în zi de miercuri.

Într-o uniune de creaţie multe lucruri nu se pot comanda, nu pot fi impuse, dar sunt de dorit.

Irina Mavrodin: o întrupare şi lentoare oblomoviană. Ar putea zice: Oblomov, s’est moi.

Doamna Mariana Şora tot vorbeşte, vorbeşte la microfon şi sunt zadarnice tentativele moderatorului de a-i atrage atenţia la depăşirea de timp, încălcarea regulamentului pentru luările de cuvânt convenit.

Imediat în dreapta mea, dl Mircea Horia Simionescu încondeiază cu migală, fără grabă, un autograf pe cartea sa din BPT.

Traian Olteanu trece în caiet foarte multe din cele ce aude.

În timp ce sala murmură a neatenţie faţă de vorbitorul care nu este altcineva, decât aceeaşi doamnă Şora…

Apoi vorbeşte Al. George. În rândul din faţa mea, o doamnă şi un domn privesc la nişte poze făcute ca ieri-alaltăieri în sala de şedinţe. În una din ele mă văd şi pe mine; mă văd peste umerii colegilor cărora încă nu le cunosc numele. Când se întoarce doamna spre sală, citesc pe ecusonul ei: Tudora Şandru. A, e o traducătoare.

Al. George încheie prin: „Luându-mi rămas bun de la dumneavoastră, sper să nu fi depăşit şi eu limita determinărilor”, bineînţeles cu referinţă aluzivă la dna Şora. Abuzul doamnei a marcat sala, încât şi Shaul Carmel din Israel începe cu: „Rog să fiu cronometrat după ce-mi prezint salutul: Bună ziua!”

Carmel despre Mitzura Arghezi: „Când încă nu făcea politică şi nu era secretara secretarului parlamentului”.

O constatare paradoxală: Eu mă deosebesc puţin… foarte mult de cei din exil.

Nu mă mai interesează problema cititorului (ca număr), cum nu mă mai interesează nici faptul că eu scriu fiindcă nu pot să nu scriu.

Aici te gândeşti la cultivarea/ culturalizarea imaginii Moldovei Prutonistrene.

Prezentul este mai important pentru cel pe care nu-l interesează sfârşitul, moartea.

Şi te va iubi până va cădea cu nările în inima ta, pentru a se convinge că ea într-adevăr miroase deja a sentimente defuncte.

Ion Mircea revoltat că lumii i se impune să stea la coadă după cafea şi răcoritoare. O meschinărie, zice, din teama organizatorilor că cineva ar putea să ia două cafele. Conchide: „Pe navă, în croaziera de la sfârşitul anului trecut, ruşii au stat şi au băut în cabine de frica chelnerilor. Chelnerii sunt stăpânii lor”.

Dionisie Ghermani din München: „Îmi pare rău că doamnele care ieri ne-au furat o oră (Nina Cassian) şi astăzi aproape o oră (Mariana Şora) nu mai sunt în sală, să mai audă ce spun şi alţii”.

Damian Necula: „Ceea ce planează încă vag în orizontul speranţelor noastre”.

Între orele 13-14, interviu cu Nicolae Breban. Flatat de aprecierile pe care mi le dă.

9.VI.1995

Dl Al. George mă întreabă câte e ora.

–  Douăsprezece şi un sfert.

–  Curând va fi masa.

–  Da. Cred că discuţiile la şedinţa de încheiere nu vor dura prea mult.

–  Aoleu, să vedeţi ce ţipete vor apărea aici! Sunt unii porniţi rău.

Printre participanţi, şi Leonid Arcadie, alias Mămăligă, ce are sau a avut un celebru cenaclu românesc în Franţa. Printre altele, aminteşte de modestia, faţă de propria persoană, şi de generozitatea în apreciere a lui Mircea Eliade adresată lui Ştefan Bănulescu: „Nu scrie cum scriu eu, ci cum aş vrea să scriu eu”.

Despre ne-ingerinţa statului în cultură, ci despre o responsabilitate a statului faţă de cultură.

La Neptun, la Preşedinţie, ca şi pretutindeni aiurea, zvârcolirea secret-egoistă a lui Va. Ma. (vama!) de a se demonstra pe sine. Asta e: poţi alege între a te face de râs şi a-ţi gâdila orgoliul local-personal. Trezeşte silă.

Iar nu cu mult timp în urmă, ziceam despre un scriitoraş slăbănog şi cuprins uneori de zdruncinări nevrotice (i se învineţesc şi prind a-i tremura buzele), ce-l face să semene unui mădular ce se bălăbăneşte. Aşa e: scriitoraş, dar şi – scriito-roş. Pentru că e roşu otova, leninist, de la deschidere de abecedar – până la sfârşit de texte pentru melodii deocheate… Da, asta e: a rămas un sriito-roş…

6.VII.1995

O lungă perioadă, de câteva săptămâni, – Centenarul Lucian Blaga, călătoria în Grecia, iarăşi Clujul, Salonul Cărţii, întâlnirea scriitorilor români de la Neptun, Bucureştiul – în caietul roşu, de bord, şi în blocnotes simplu – de văzut şi, pe parcurs, de adăugat aici detalii: călătoria în Deltă, nuvela cu „ochiul” a lui Nicolae Balotă despre întemniţatul Ion Negoiţescu, interviuri cu Breban, Puslojić, cum şi-a rupt/ pierdut vocea Nina Cassian şi, prin urmare, a eşuat interviul pe care îl pusesem la cale etc.

PE TREI MĂRI ŞI DOUĂ CONTINENTE

(Secvenţe dintr-un jurnal trăit-scris pe trei mări şi două continente, printre 400 de scriitori din lumea întreagă)

14.XI.1994

În fine, la Atena, delegaţia noastră (vreo 35 de scriitori români) s-a plusat altor delegaţii – vreo 40, din tot atâtea ţări. În total – peste 400 de literaţi care se vor îmbarca, în portul Pireu, pe o corabie, cu care să săvârşească, 9 sau 10 zile, o croazieră pe trei mări şi prin 5 ţări. Mările – Egee, Marmara, Neagră; ţările – Grecia, bineînţeles, Turcia, România, Ucraina, Bulgaria.  

După micul dejun, autocarele ne duc spre portul Pireu, unde ne îmbarcăm pe corabia cu nume sonor: „World Renaissance” – ar putea fi şi „Renaşterea Lumii”, dar şi „Lumea Renaşterii”. Apar şi primele jocuri semantice, unul dintre noi eludând „L”-ul din „World”, pentru ca „Word Renaissance” să însemne, adecvat călătorilor pe care îi primeşte, – „Lumea Cuvântului” sau „Cuvântul Lumii”. Ca şi predestinat! – ai putea spune.

În legănat, pe alocuri – zdruncinat de corabie, mă gândesc să realizez interviuri cu unele din personalităţile prezente la bord. Cu domnul Octavian Paler, spre exemplu, – om mereu debordând de idei. Chiar şi în legănare, confesiunea domniei sale nu va ieşi una lin... adormitoare. Apoi, mă gândesc să-i am de convorbitori pe colegii Mircea Ciobanu, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu... Sigur, ar fi şi alţii. Mai văd eu... avându-l în vedere, deja, şi pe Radu G. Ţeposu. Iar până să stau faţă în faţă cu vreunul din ei, în această dimineaţă, pe la ora 11,00, pe puntea de sus a navei etajate „World Renaissance”, fac proba tehnică a reportofonului, imprimând... şuierul vântului, plescăitul uşor (deocamdată, plutim aproape lin) al valurilor lovite în bord.

15.XI.1994

Domnul Paler acceptă să-mi acorde interviul (convenisem aseară, după: „Da, dar să vedem cum ne trezim, cum ne simţim”). Cobor în cabina sa de la... subsol, de la cel mai jos nivel, botezat „Nereus”. O împarte cu prozatorul Sorin Preda cu care, de altfel, deja am dialogat (era în vizită la Chişinău), în toamna de acum doi ani. Pe masă, un caiet liniat, în care văd că e scris cu creionul chimic (liniile sunt surii, nu negre). Celebrul coleg îmi spune, fără ifose, că ţine un jurnal; şi-a propus acest lucru pe durata călătoriei. Chiar despre scris intenţionez să-l întreb, la început, pentru că, acum nu prea mult timp, îl auzisem spunând, într-o confesiune de „cerc strâmt”, că dânsul se salvează prin scris. Iată o secvenţă din ampla sa mărturisire (mi-a răspuns in exteso la majoritatea întrebărilor): „... trebuie să spun că eu sunt chiar fericit în faţa maşinii de scris. Aş zice că sunt singurele mele ore cu adevărat

POEME LA RĂSCRUCE DE ANI

neliniştea înţepenită a munţilor

şi frumuseţea convulsivă a mării

aici în peisajul vălurat unde – sadovenian –

din vreme în vreme mai pâlpâie 

constelaţiile arse ale arhaismelor

în genere – focul haiducilor şi basmelor ca

o integrală a dezintegrării

ce nu poate să nu provoace şi modificarea

conştiinţei mele care ar vrea să facă explicite

în contra-faze progresia aritmetică a inimii

progresia geometrică a creierului

prilejuindu-mi iar şi iar motivul de a mă mira

ce de-a alogism pot comporta unele propoziţii logice

rotunde ca sfera cum e şi zeul geometriei vorbite (sigur

există şi o astfel de geometrie neeuclidiană)

tăinuit în submateria (cenuşie) a subconştientului

de o tristeţea mereu mioapă

ca o mapă nedeschisă

în acest final de elegie vişinie ca petalele de hibiscus

în care e posibil să se realizeze tentativa de a înfăţişa

ce poate reţine despre dialectică şi dialectul tăcerii (ne)articulate

într-un discurs perfect

imperfect.

11.X.2013

Pe viaţă

Lunile anilor, anii veacurilor se sting, se termină

înainte ca finalul uneia/unuia să se lege de următoru-nceput

între ele căscându-se tot mai mult golul în care ca-n găuri negre

omului îi este absorbită soarta; omu-i tot mai pierdut.

Dacă ridici anul înaintea ochilor şi-l priveşti în spectrul solar

printre spaţiile rămase ne-mplinite în generalul spaţiu golit

între cele douăsprezece linii se văd sinistru zebrate

unsprezece linii ca nişte gratii peste infinit.

CE FACE SĂ NU FACEM

Pagini de jurnal

23.V.1995

Noaptea, îi visez pe mama şi pe tuţa, la Negureni, în curtea noastră. Lume multă la un fel de praznic. Mă trezesc pe la ora 4 spre zori. Meditez asupra visului, încerc să-i ghicesc semnificaţiile. Mă luminează gândul că, acum 20 de ani, exact la 23-24 mai, se împliniseră 40 de zile de la moartea mamei. Ea se gândeşte la mine, unicul ei copil...

Dimineaţa, merg la Catedrala „Sfânta Sofia”, aprinzând câte o lumânare pentru părinţi.

Vorba lui Ion Mircea: „Aşa, să ştii a-ţi clădi cuibul, ca rândunica ce aduce de colo un pai, un strop de noroi de pe morminte...” (De fapt, rândunelele aduc doar stropii de noroi; paiul – alte păsări.)

Vizită la „Muzeul de Arheologie”, nu departe de Turnul Alb. Unele exponate de aici au fost transferate în complexul muzeal, în extindere, de la Vergina. Modele de mozaic de pavimente în casele greceşti din antichitate, bijuterii, vase fel de fel, obiecte funerare din metale preţioasă, o statuie a lui Augustus. Imaginaţia leagă astea într-un tot întreg cu imensul Muzeu Naţional din Atena, pe care l-am vizitat acum cam jumătate de an. Apoi Museumul de pe Acropole. Te simţi în tensiune-interacţiune de timpuri, de „încordări” ale Istoriei.

În defileurile Pirineilor se pârguieşte ovăzul. La Salonic se vinde porumb copt (deci, ştiuleţii sunt deja în lapte). Se iau două roade pe an.

E de înţeles de ce multe grecoaice umblă în pantaloni – pentru că umblă şi pe scutere, motociclete, biciclete şi alte modele cu bi-roţi...

24.V.1995

Drum de întoarcere. Pe anumite segmente, unde pantele sunt cu roca deschisă, pentru a evita o posibilă o alunecare de pietre peste şosea, sunt întinse păienjenişurile plaselor de metal.

Călătorim, dus-întors, în „Air conditioned Thermobus” în care aerul este foarte condiţionat de plictisul călătorilor balcanici ce tot trag din ţigări. La vama grecească, noi coborâm, însă o doamnă rămâne în autocar şi… fumează… Aşa, mai discret, cum ar veni. Şi mai nesimţit.

Iar la vama bulgărească Moviţa, unde pierdem timp berechet, vreo duzină de femei şi un bărbat propun călătorilor macrameuri, fluturându-le pe la geamurile autocarelor. Lucruri executate cu migală, pe care se cere de la o mie la cinci mii de drahme greceşti (un dolar = 230 de drahme).

La câteva sute de metri de la ieşirea din vama bulgărească, o staţie de benzină: „Lacrima”…

Iaru despre relaţiile cu Dinescu: „Eu îi spun ce am în cap, el îmi spune ce are în cap şi iese un tămbălău…”

O NOUĂ REVISTĂ. SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!

Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată atenţia, susţinerea şi lauda:

„Stimaţi prieteni şi colaboratori,

Vă expediem, acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE, cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.

Apărem sub auspiciile editurii JUNIMEA, cu sprijin de la Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).

SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015”.

Lucian Vasiliu este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!

           

Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în acest prim număr al „Sceriptor”-ului să public textul:

SĂ TE PUI SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI

(Două fragmente despre poet şi poezie)

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

...ŞI S-APROPIE DE FOC...

Vasile Alecsandri

...Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin vazduh croncănitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ calare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii nacheaza, cânii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

POEME DIN REVISTA

                                                                 Leo BUTNARU

Începutul

Frumuseţea va salva lumea.

                         Dostoievski

Câte un răsărit de zi se arată atât de neobişnuit

prin ataşamentul său, parcă, de

ce e jos

pe pământ

încât

se creează impresia că

la începutul acelei zile

frumuseţea chiar a început cu adevărat

să salveze lumea.

Muzele neaoşe

Chiar de ele impulsionat

mi le imaginezi pe ele – muzele care au inspirat

anonimii autori de folclor

ele, să fi fost vreo patru sau cinci – exact

cum zice dicţionarul: divinităţi alegorice

simple cât se poate

un fel de ţărăncuţe încântătoare –

generoasele muze

patru sau cinci

în ii cu râuri pe mâneci

de la altiţă la manşetă

şi în uşoare opinci.

Însă după obiceiul de a inspira creatori de folclor

dincolo de limitele de gen

unde încep academii peripatetice cu poeţi şi filozofi

sau timide biserici cu teozofi

sau, pur şi simplu, dincolo de vreun înflorit câmp de cartofi –

deja muzele-ţărăncuţe de ieri

inspiră mai rar

păşesc mai stângaci nu ştiu cum

pe înaltele tocuri de pantofi…

Ele,

patru sau cinci,

neaoşe,

de pe aici…

Scurt debut în rai

Lui Nicolae Manolescu

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,

din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),

pare ţinută în blocadă informaţională.

Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură

contra excesului de curiozitate, jind sau ură.

Rigorile serviciului de contrainformaţie ca

blocare a oricărui gen de înştiinţare

este impus din interior, din cancelaria raiului,

ACUM 20 DE ANI

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol, şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS
Foto: Florin Iaru

Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar ne-o face.

În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi ascunde suedezei Anne Lener pantofii.

Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby” (de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…

Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva din scriitorii de la Chişinău. La rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”, îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze cineva în ele bombe”.

FREUD ŞI BICICLETA. Poeme din revista

Ce-i cu chestia asta…

1. Prolog

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a

tot atâtea semne de întrebare

metafizice

adică nevăzute

ceea ce însă nu înseamnă

că se poate face abstracţie de ele – măcar la unele

interogaţii

ar trebui totuşi să se răspundă…

2. Subiectul propriu-zis

În fine

am izbutit să-i telefonez lui Dumnezeu

prin mare minune am răzbătut la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos

ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre

cum se întâmplă chestia asta cu muzele

cu inspiraţia

în genere cu poezia – cum

de ce

din ce apare ea

etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular

după care mi-a spus că pe moment e cam ocupat

şi poate îi telefonez în altă zi

sau noapte – (în genere

Dumnezeu nu doarme

veşnicia lui fiind de fapt o eternă insomnie)...

„Bine... Mulţumesc Doamne Dumnezeule” am zis

şi am închis. Dar din vocea Atoateştiutorului simţeam eu că

– iertare Doamne! –

nici El nu ştie ce-i cu chestia asta

numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul

de la un număr neidentificabil. „Eu sunt fiule...”

se auzi în celular! Era Dumnezeu!

L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!

„Ştiu la ce te gândeşti... Aşa e… 

ai dreptate – nu prea ştiu nici Eu

ce-i cu chestia asta pe care voi o numiţi poezie... Iertare

fiule… Asta e…”

zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

8.IX.2013

PRINCIPIUL ÎNGERULUI

Odată

pe când eram învăţăcel la cursul primar

al şcolii personale de literatură

văzând cum coboară din cer un înger

mi-am pus gând ce aş fi vrut de la el

ieşindu-mi că ar fi bine să-mi dăruiască un poem

tocmai despre lăsarea sa pe pământ

despre ce simte

etcetera.

Chiar aşa i-am şi spus:

Dăruieşte-mi te rog un poem.

Dar nu m-am ales decât cu ce aţi citit până aici

atât:

       îngerul era surdo-mut.

…Aşa gândeam

însă uimitor îngerul a dat glas:

Te-am lăsat să te descurci de unul singur

a zis

oprindu-se din drum.

Vezi? Ai reuşit şi fără ajutorul meu.

Poate că am contribuit şi eu puţin

oarecât

aici

în final

prin ceea ce-ţi spun acum.

Mai apoi

din alte întâmplări similare

am priceput principiul neabătut:

de obicei

îngerul te ajută la început

sau la final de poem.

Cât de cât.

Deloc mai mult.

19.X.2013

Bacovia

                   Dormea întors amorul meu de plumb.

                                                       Geoge Bacovia

Greu, dormea întors amorul său de plumb

Iar, obosit, poetul dormea neîntors

Şi obscuritatea-n lume tăinuia

Metalul măsliniu şi omenescul tors.

Alchimii erau, de azi şi de trecut,

Vibraţie păgână-n vers de acatist

Ca transfer de sens pe largul înţeles

Al timpului de mâine, trist şi hedonist.

Noduri mari de viaţă cu vipere, fachiri

Legau umanul cu ce înseamnă plumbul

În alianţe reci sub umbre albăstrui

Ca despre ele însele lung şir de ştiri

Şi negaţii care izvodeau poemul

Ca dedicaţie şi-ofrandă nimănui.

30.XI.-I.XII.2013

Ziua internaţională

după atâtea zile internaţionale a diferitor profesii fenomene şi iluzii

inclusiv ziua internaţională a nopţii internaţionale (bineînţeles luminoase)

odată şi odată se va sărbători şi ziua internaţională – pur şi simplu – a zilei internaţionale

pentru ca să fie cum s-ar spune tacâmul deplin

dat fiind că sună chiar frumos: ziua internaţională a zilei internaţionale

rămâne să se elaboreze statutul zilei internaţionale a zilei internaţionale

modul ei de a fi sărbătorită ziua împrejur

circadian

adică şi noapte

inclusiv la circ

precum există noaptea muzeelor deschise

noaptea cărţilor neînchise (inclusiv în sine peste sine – cu copertele – dar

neînchise şi în puşcăriile cenzurii)

să existe şi noaptea zilei internaţionale vraişte

ca oiştea (simbolică a) tuturor celorlalte zile

19.IV.2013

ÎN FAŢA FOCULUI

Negarea negaţiei

De regulă

ca o anti-regulă

metaforele presupun dezacordul cu realitatea

spunând lucrurilor pe (alte) nume;

cum ar veni

e vorba de un lanţ de negaţii

dar care nu armonizează între ele

pentru că în poezie negaţiile bune

neagă

negaţiile rele.

Am zis

Am zis: moarte

şi am mai zis

să mă opresc aici

pentru ca poemul să nu pară prea de tot pesimist…

Pe urme

Asta e:

pantofii noi m-au cam strâns

m-au rănit mai sus de călcâie

însă aceasta nu ar fi o cauză din care să mă neliniştesc

că tinerii poeţi mi-ar calcă pe urme.

Semnalmente

dacă

printre sute de catarge care lasă malurile

veţi vedea pământeanul sleit de rătăciri

pe colana vertebrală

pe osatura şirei spinării căruia pielea trupului

i se învolbură ca o pânză pe catarg

să ştiţi – neapărat

acela va fi Ulise; da

el

omul-catarg…

În faţa focului

Căzând în genunchi

dementul se ruga la focu-n vâlvătaie

să-i reîntoarcă omenirii

volumul doi din sufletele moarte

al(e) lui Gogol.

Sunt sufletele noastre!

Sunt sufletele noastre!

Ni se cuvin de drept! Dă-ni-le!

Redă-ni-le! – striga dementul

ce părea deloc departe de adevăr.

ALTE PAGINI DE JURNAL 1995

12.II.1995

La USR, Adam Puslojić „se plânge” comesenilor că, iată, el, mi-a dedicat deja două poeme (unul ar fi cel din vară, de la Dunăre?), iar eu încă nu i-am răspuns pe potrivă. „Dar dacă nu va fi un poem mare, să nu te superi, bătrâne, n-o să-l primesc!”, zice.

Pe 5 februarie, pe la 11,00, Adam ne găseşte dejunând pe Anghel Dumbrăveanu şi pe mine, la restaurantul USR. El vine împreună cu Mariana Ştefănescu, pentru că au, convenită, o întâlnire de lucru cu Ion Cocora. Trec orele, se face 15,00, dar Cocorul nu apare, fiind cu nedumerire cicălit, „în contumacie”, de Adam şi Mariana pentru lipsa lui de punctualitate, dar mai ales pentru iresponsabilitate. La un moment dat, brusc, Adam face: „Ştii, bătrâne, îţi dau ţie ceea ce era predestinat lui Cocora. Stau eu noaptea întreagă şi scriu eseul, dar el, tipul, nu vine”. Cazul e următorul: Cocora i-a solicitat lui Adam, pentru „Literatorul”, câteva pagini despre Gr. Vieru ajuns la 60 de ani. Adam le-a scris, iar Ion – precum am spus deja… „Le iei şi le publici în Basarabia! Poate că e chiar mai bine aşa! Şi, dacă vrei, le citeşti din partea mea la seara jubiliară a fratelui Grigore”, spune Puslojić, fără să cunoască înceţoşatele relaţii dintre Grig şi mine. Bine. Le iau. Îi promit că le public şi chiar le-am publicat în „Caiete de cultură”, supliment la „Viaţa satului”. În ce priveşte citirea acelor pagini la seara omagială…  

Apropo, Adam se miră că nu am venit în octombrie trecut la Belgrad. Ne-a făcut, cică, invitaţii, mie şi lui Vieru, dar nici eu şi nici Grig nu am primit poftirile. Cică nu au primit şi alţi colegi, din Bucureşti. „Şi chiar am avut bani mulţi”, face Adam. (Zinovia se îndoieşte: „Poate nici nu a trimis invitaţiile…” Eu însă mă gândesc că o ţară aflată în stare de război şi de embargo internaţional, precum e Serbia, nu prea are legături poştale normale cu alte ţări.)

Tur-retur spre / de la Bucureşti, popas la Focşani, la domnii Topor. Pricop, Panait aflaţi într-o stare belicoasă destul de crâncenă, din cauza neînţelegerii iscate în urma perfidei replici pe care le-o dă, anonim, tandemul Olteanu-Muscalu în ziarul local „Diplomat”, referitoare la parastasul dedicat scriitorilor trecuţi din viaţă.

Pe 23-24 ianuarie mai fusesem la Focşani, participând la manifestările legate de Ziua Unirii. Atunci – cu Arcadie Suceveanu, Vladimir Beşleagă şi Vasile Spinei.

Mânăscurtă şi pompasurile.

La chichiţele viclean-mascate plasate de V.V. am intervenit cu o replică knock-down: „Dle Vasilache, de ani de zile îi cam tragi la răspundere pe alţii – că ce-au făcut, ne-făcut, că ce, ne-ce. Dar ce faci dumneata, dle? Ai acceptat funcţia de redactor-şef la revista Columna, pentru ca să rămână totul baltă? Acum te-ai înscăunat şi şef la cinematografie! Ce faci (şi) acolo, dacă nu faci nimic dincolo? De ce nu ar fi angajaţi la Columna un Galaicu-Păun, să zicem? De ce deţii locuri care nu-ţi sunt fireşti?” „Păi, să vină altcineva în locul meu”, abia murmură „procurorul” şi – dus a fost.

La Bucureşti, l-am rugat pe Marius Tupan să le trimită dlor Octavian Paler şi Mircea Ciobanu dialogurile pe care le-am avut în acea croazieră de pomină din noiembrie anul trecut. „Pe Paler, da, îl iau, pe Ciobanu – nu!”, zice scurtissim Marius şi eu înţeleg ce înţeleg.

Îi telefonez dlui Paler, punându-l la curent unde am lăsat dactilograma. Voce deschisă, clară, în care se resimte vibrând şi bucurie, şi simpatie. Îmi spune că peste câteva zile are o lansare de carte nouă. „Una din cele 12 proiectate”, zic eu, gândindu-mă la cele pe care mi le mărturisise în interviu. „Aşa e”, răspunde râzând în receptor maestru Paler. Mă roagă să iau legătura cu Vasile Gârneţ sau Vitalie Ciobanu, pentru ca ei să-i spună cum să le expedieze continuarea „Jurnalului american”, pe care-l publică în „Contrafort”. Mai are de lucrat la el câteva zile… (Curios, cum îşi transcrie, rescrie, completează jurnalul dl Paler?)

Ieri, „Europa liberă” a vorbit şi despre Adunarea generală a scriitorilor şi despre lansarea revistei „Savremenik” şi despre premiera cărţii dlui Paler.

... ÎN OM TE VEI ÎNTOARCE...

Diptic despre poezie şi cititor

I. De fapt

Poezia pentru poezie? – Un lucru în sine

care devine, de fapt,

un lucru în tine,

cititorule.

II. Lectură

…căci din om ai fost luată

şi în om te vei întoarce …

amin…

POEME LA FINAL DE AN. DIN "APOSTROF" NR. 12.

Origini

Spre limba maternă venim

din limba paternă – Tăcerea

Dumnezeiască…

Motiv îngeresc

de nu aveai aripile în loc

de pardoseala hainei

sigur te lua frigul

„Formă şi conţinut”

1. Fila-standard I

Atât mi-a intrat în destin acest A4
acest international standard paper omni-idolatru

încât

mai că întregul alfabet a început să mi se pară

B4 C4 D4 E4… Q4… Ş4…etcetera

adică un discurs dominant

de la A4 – la Z4…

II. Fila-standard 2

…În fine

nestăvilitele incertitudini de orice fel duc inevitabil

la ultima lovitură de teatru

când dispare deosebirea dintre formă şi conţinut

şi sclavagista dependenţă de formatul

A4.

Cu negru drapel în dinţi

…ce aş merge azi să mă predau

celora pe care le-am cucerit cândva – frumoaselor femei;

cu alb

sau negru drapel în dinţi

să capitulez la sânul lor

dar

precum zicea fantasticul Villion:

Ou sont les femmes d’ antan?

Undeva – brumate

înzăpezite poate…

Sunet suav

(niponă)

În odaia întunecată

foşnetul aripilor de fluture… – parcă

de pe piciorul gheişei alunecă ciorapul…

3 TEXTE

                                                                               DIN  

Leo Butnaru

Cutia

                     Iute ca gândul.

                                 (Zicere)  

Prin metamorfoze de-nţelesuri

şi ne-nţelesuri

prin transferuri semantice ca

mici spectacole de metafore

uite ajung a-mi da seama că

în existenţa mea

solicitată mereu între teze şi antiteze

cutia craniană

cu tot ce are în ea

e pe bune

cutia mea de viteze.

7.VII.2013

Oblic

În amurg

de jur-împrejurul Turnului din Pisa

înclinat în talie

sunt oblice umbrele toate

ba chiar ţi se pare

că-n deplina asta oblicitate

cel mai drept e totuşi Turnul din Pisa

pe când înclinată-n talie

ar fi restul – întreaga Italie.

19.VI.2013

Înainte de somn

Apus deja potolit

sieşi supus.

E mai mult spectru

decât pară.

Şi în desenul cosmic prinde să-ţi pară

că vezi scoasă înainte de somn

şi pusă într-un fabulos pahar cu apă

o supra-uriaşă proteză dentară.

Cine o fi venerabilul, bătrânul Domn

pregătit de adâncile soamne?

Poate chiar Tu, Doamne ?...

27.VI.2013