Tânăr grâu peste morminte, umbre româneşti...

Din Jurnal de Crimeea

5.IX.2011

La sfârşitul lunii trecute, poeta Ileana Mălăncioiu ne-a sosit de oaspete la Uniunea Scriitorilor din Moldova, iar în ziua de 30 august am fost printre cei care am vizitat Orheiul Vechi împreună cu musafira.  Din vorbă în vorbă, am ajuns să spun că, peste trei zile, voi lua calea spre Crimeea. La care dna Mălăncioiu face, neamânat şi energic, că dânsa pentru nimic în lume nu ar pune piciorul pe acele tărâmuri, invocând groaza pe care i-o produsese povestirile unui cunoscut, fost gradat, prizonier de război într-un lagăr din Crimeea. Şi m-am gândit că, în trecere de timpuri şi de etnii prin bătrâna şi mult-pătimita Cimeria-Taurida-Crimeea, s-au tot perindat şi mulţimi-mulţimi de prizonieri – greci, tătari, otomani, armeni, ruşi, germani, români… Şi tot aşa, până la deplina deportare a etniei tătăreşti care, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, aici era de baştină. Adică, Stalin făcuse prizonieră o întreagă populaţie, ticsind-o în vagoane pentru vite şi ducând-o, mii de kilometri, din sudul blajin spre nordul geros.

Seara, revenind la Chişinău, deschid abisurile cyber-cerber-spaţiului internautic şi caut informaţii despre ce-mi spusese colega Mălăncioiu, aflând mult mai multe decât mă gândeam, şi anume că, pe teritoriul actualei Ucraine, în cele două războaie mondiale şi-au pierdut viaţa aproape 37 de mii de ostaşi românii, în primul – cam 1 100 (fiind vorba de conaţionalii noştri înrolaţi în armata austro-ungară şi în cea imperială rusă, care au luptat în Bucovina, respectiv în Bugeac). Peste 9 mii de prizonieri români au murit, după 1942, în lagărele NKVD (în cele din Rusia – circa 15 mii). Lângă localitatea Prudnikove din Crimeea au fost înmormântaţi 78 de combatanţi români.

De unde, când au apărut pe aici prizonierii noştri?... Web-ul oferă următoarea informaţie: „La începutul anului 1944, Crimeea era izolată de armatele germano-române, ofensiva sovietică ducând armata roşie până pe Nistru, ameninţând serios şi România. Dar în Crimeea se aflau numeroase mari unităţi ro­mâ­neşti, divizii de infanterie (a 18 şi a 19-a), cavalerie şi corpul de munte, care ar fi putut contribui la apărarea propriului teritoriu, dar Hitler nici nu voia să audă de o retragere. Numai că Statul Major al armatei sovietice nu voia nici el să aibă în spate forţe inamice importante, aşa că a pornit ofensiva în nordul peninsulei, cu trupele frontului 4 ucrainean, în ziua de 7 aprilie. În faţa ruşilor se gă­seau armata 17 germană, iar pe flanc diviziile române 19 infanterie şi 10 infanterie. În ziua de 10 aprilie divizia 19, din care făcea parte şi un batalion de jandarmi, a început o foarte dificilă retragere, fiind continuu în contact cu forţele inamice, suferind mari pierderi. În 11 aprilie a trebuit să traverseze mlaş­tinile de la est de Kirk şi să stră­pungă apărarea sovietică pe linia Djankoi. Până în 12 aprilie soldaţii români au parcurs 120 de kilometri, frontul stabilizându-se pe linia Bertha. Au urmat apoi lupte pentru apărarea Sevastopolului, în scopul oferirii condiţiilor pentru retragerea forţelor române şi germane din peninsulă înfăptuită de către unităţile marinei militare, operaţiune desfăşurată cu succes, sub tirurile aviaţiei şi artileriei duşmane. Cu toate acestea din cei aproximativ 60-65 mii de români, peste 25 de mii au fost înregistraţi morţi şi dispăruţi…”

Mulţi din cei daţi dispăruţi nimeriseră în lagărele de prizonieri NKVD de unde nu puteau trimite veste. Cum se întâmplase? Povesteşte unul din ostaşi: „Pentru batalionul III, războiul a luat o întorsătură crudă pe frontul din Crimeea. Ruşii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Deşi ne-au prins în plasă şi ne atacau din faţă şi din spate, am rezistat o lună, din 12 aprilie până în 12 mai. Când am ajuns la capătul puterilor, ne-am spus că ori murim, ori ne predăm. Veteranii au hotărât să ne predăm. Odată luată hotărârea, s-a dat ordin ca fiecare soldat să aibă în raniţă câte-o paraşută sau cate-o bucată de pânză albă. La toate tunurile s-au pus prosoape albe şi le-am îndreptat în sus. După aceea, s-a format o ştafetă militară care s-a îndreptat spre ruşi… Paradoxal, şansa soldaţilor români a fost lagărul rusesc nr. 241/1 din Sevastopol. Am avut noroc că nu am avut de mers pe jos mult. Mulţi îşi găseau sfârşitul pe drum. În lagăr omul era nimica, trăiam în barăci de lemn sau de beton şi dormeam îmbrăcaţi pe paturi de scândură, fără aşternuturi. Mulţi dormeau pe jos. Eram câte 60-70 într-o baracă…”

Poeta Ileana Mălăncioiu spunea că fostul căpitan, o cunoştinţă a sa, era dintre cei care au refuzat să se încadreze în divizia „Tudor Vladimirescu”, formată de sovietici din prizonierii români, care avea să lupte contra ex-aliatului, fiind deţinut în continuare, ostracizat…. Şi un catren de Radu Gyr: „De la Prut până la Don,/ prin Crimeea, mai-nainte,/ tânăr grâu peste morminte,/ ierburi mari peste beton.”  The Rest is Silence…

Iar sălbatica deportare stalinistă a unei întregi etnii, a tătarilor, motivată, cică, de alierea lor cu forţele inamice s-a răsfrânt crunt şi asupra unor musulmani români, ca răzbunare a ruşilor faţă de comunităţile mahomedane ce se retrăseseră din faţa germanilor.

Şi iată că eu rememorez acea discuţie cu Ileana Mălăncioiu despre dramatismul istoriei noastre chiar aici, în Crimeea, pe pământ stropit şi cu sânge românesc…

Din Jurnal de Armenia

22.X.2011

…Aici, la Jermuk, domnul Arthur Nersesian de la asociaţia relaţiilor de colaborare cu armenii din întreaga lume îmi dă o veste despre prizonierii români din al doilea război mondial, care fuseseră ţinuţi într-un lagăr din apropierea Erevanului, Kanas, localitate deja încorporată în perimetrul administrativ al capitalei armene. Acum cinci ani, tot în luna octombrie, a avut loc ceremonia dezvelirii Monumentului Eroilor Români, dedicat celor 90 de militari morţi în lagărul de prizonieri din această localitate în anii 1944-1948. Dl Nersesian povesteşte că a fost amenajat un cimitir, într-un sector cu mormintele germanilor, în altul cu cele ale românilor. 

Este înduioşător-cutremurătoare istoria cum s-a aflat, peste decenii, de acei nefericiţi captivi. Cineva găsise o gamelă pe aluminiul căreia era zgâriată o inscripţie într-o limbă necunoscută care, după cercetare, s-a dovedit a fi româna. Un prizonier lăsase pe gamela sa adresa unei femei – mamă, soţie, iubită? – după care a fost identificat şi numele/ destinul său, apoi şi ale camarazilor săi, aduşi de pe câmpurile de luptă din Rusia şi răpuşi de boli, de suferinţă aici, în Armenia. Prizonierii lucrau la o uzină de aluminiu. Autorităţile române şi cele germane au cooperat, procurând terenul pe care a fost amenajat cimitirul. „Actualmente, ambasadorul României în Armenia este dna Prunariu, soţia cosmonautului român”, mai precizează dl Nersesian.

Gheorghiu-Dej în... Rusia

Din Jurnal de Crimeea

9.IX.2011

Mă trezesc surprins că, brusc sau poate ca o prelungire din subconştientul somnului, mă strădui să-mi amintesc cine dintre poeţii ruşi, la unul din multele recitaluri naţionale şi internaţionale de pe aici, spusese un text despre orăşelul Gheorghiu-Dej. Chiar dăduse o explicaţie pentru public despre localitatea cu atare nume ce există undeva  într-o fundătură de regiune rusească. „Jenea, mai dormi?” „Mai… Dar deja nu mai, pentru că m-ai trezit tu. Ce te-a apucat?” „Iertare, rusule (ne adresăm unul altuia destul de familiar), tu nu ştii unde se află la voi oraşul Gheorghiu-Dej?” „Ce-e-e?...” Uimitor, dar Stepanov e dintre ruşii care nu înjură. În tinereţe, a fost hocheist, chiar campionul Moscovei la juniori. Apoi a făcut box de performanţă, având chiar 9 lupte la profesionişti, din care a pierdut doar două. Din toate astea a evadat în literatură şi business. „Nu eşti cu toate acasă! Asta să mă întrebi tu pe mine, trezindu-mă?” „Dar spuneai că azi, devreme, pleci din nou la Theodosia să sondezi definitiv piaţa mobiliară”. „Da, acuşi… Decât să mă întrebi tu lucruri de astea, mai bine ia laptopul de acolo, din valiză, şi du-te pe hol, în stânga, la priza pentru internet şi caută-ţi Gheorghiul tău…” „Ei, chiar cu noaptea în cap… Mai încolo, după ce vin de la plajă, de la promenadă”. Dau de duşcă cele 25 de mililitri de tinctură spirt-propolis şi plec.

Serghei Biriukov (Moscova), Leo Butnaru,
Arsen Mirzaev (Sankt-Petersburg), Koktebel/ Crimeea

Nu uit: de cum mă întorc de la plajă, promenadă, – duşul, gustarea (am ceva rezerve în frigider, inclusiv banana „obligatorie” – unicul fruct permis în dieta pe care o respect; unic în plin sezonul bogăţiei şi diversităţii de roade dulci!), după care iau laptopul, conectez şi caut pe google „Gheorghiu-Dej, oraş în Rusia”. Păi chiar există aşa ceva, domnilor! Iniţial, era un sat, Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej (unde a fost general bunicul de pe mamă al lui Nichita Stănescu?), pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). Re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spune în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Nu poţi crede că  cineva mai ţine minte meritele sale faţă de patria mamă şi faţă de mişcarea comunistă internaţională. Faţă de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de atare onoare probabil din considerentul că, în tinereţe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orăşel: gheorghiudejişti, aşa ceva?” Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski şi-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarăşe Dej!) Însă etimologia acestui termin nu o dă niciunul din celebrele dicţionare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, aşa cum e antrenat să mai cercetezi prin fişierele web, când nu te îndeamnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă lişiţă. De ce nu ar fi lişiţe acolo, la Don, Liski fiind şi un port fluvial important?... (Asta aşa, ca să-i ajut pe… ruşi…)

Colinde, colinde...

DIN ROMANUL MEMORIALISTIC  
COPIL LA RUŞI

 În zori, colinde cântând despre pruncul etern al vieţii dumnezeieşti şi omeneşti. Pruncul de referinţă, biblic, cum aş zice astăzi, când fenomenele trăiesc în experienţa mea (sigur, de viaţă); atunci, în copilărie, eu însumi trăiam printre/în fenomene.

Colinde, colinde... „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii...” În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitori, magicieni de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia copilului ce se implică, inconştient, în experienţele imprudenţei, în virtutea cărora, la un moment dat, pornise şi copilăria mea spre China ghiolului din faţa casei noastre, pe drumul mătăsii broaştei.

Iarna, zisă azi – de demult, tradiţională, în toată legea, dar şi fărădelegea crivăţului. Vânturi gonace, zăpadă înviforată. Spre marginea satului răzbat mistreţi încârdăşiţi, grohăitori prin zăpada bruscă a spulberului. Albe vârtejuri deşirându-se până la ceruri. Ca şi cum Negurenii noştri ar fi situaţi undeva dincolo de Cercul Polar, unde toate satele ar trebui să se numească Viforeni (1, 2, 3... 300... 3000...). Părinţii se bucurau de abundenţa nămeţilor. Cu alte cuvinte, dar în acelaşi sens, vorbeau despre doctrina protecţionistă a zăpezii pentru grânele de toamnă. Nu rămăseseră prea mult în trecut anii ’46, ’47, dar noi deja eram copiii care citeau poveşti nemuritoare (de foame). (Nemţii Grimm-fraţii erau... interzişi, de parcă minunatele lor basme, acum/atunci un deceniu, ar fi fost complicele lui... Hitler!) Ce nu-mi puteau da (nici chiar) poveştile – mai mult spaţiu, mai multă acţiune, mai multă aventură, mai mult bine şi frumos! – se întâmplau din abundenţă pe tavanul iatacului în care îmi aveam patul – pe ecranul de var al acelui tavan fantezia şi-a proiectat miile, stră-miile de filme! (O, cinemateca mea de aur!... Cinemateca fanteziei şi viselor copilăriei!...) Iar toate ale imaginaţiei debordante nu făceau decât să sporească fantastic de mult impresiile pe care mi le crea fenomenologia rânduirii de  anotimpuri – iarnă (încep cu ea, pentru că iarna a fost să mă nasc, adică – să văd, să aud, să miros, „să gust” pentru întâiaşi oară lumea!... Iarna, când eram atât de atent la vraja inocentă a poeziei colindelor)...

Araratul şi Piaţa Roşie

Jurnal de Armenia

23.IX.2011

După Oşakan – un scurt popas la Eras, unde ne-am întâlnit cu grăniceri ruşi ce stau la hotarul dintre Armenia şi Turcia… Da, să opresc niţel aici, pentru o nuanţare care nu ar trebui lăsată în afara ideilor ce vin, survin în acest periplu, geografic şi de scriere; în acest loc al jurnalului, ele fiind invocate anume de prezenţa grănicerilor altui stat la hotarul armean. [Pe lângă noi, trec două camioane GAZ 66 – le cunosc încă din propriul meu stagiu militar, pe caroseria cărora scrie prevenitor: „Liudi” (Oameni). Sunt cu grăniceri ruşi.]  Armenii se simt într-o oarecare incertitudine chiar şi astăzi, pentru ei în jur nefiind decât cei care nu le doresc binele, posibil deja ne-cotropitori, însă străini prin felul de a fi, prin lumea, credinţa şi năzuinţa lor. Nu departe de hotar, de cealaltă parte, se află Ani, fosta capitală-cetate a armenilor, antică şi falnică, ce cutremură prin incredibila ei apropiere, dar şi inaccesibilitate, ca o rană, ca o imposibilitate şi, totodată, ca un testament, ca o neuitare. De aici şi grănicerii altui stat în Armenia cu o populaţie de numai 3 milioane (circa 8 milioane sunt împrăştiaţi în lumea mare), cu un teritoriu chiar mai mic decât al Moldovei transprutene, de numai 29 de mii de kilometri pătraţi…

Zoravar Andranik (1865-1927), conducător de oşti

În poziţia sa geopolitică pe care şi-ar dori-o mult mai „relaxată”, Armenia europeană ca spirit se simte, uneori, parcă o insulă, alteori – o peninsulă în oceanul asiat, precum românii – în cel slav. S-ar putea spune peninsulă, ţinând cont de ieşirea ei spre Europa cu adevărat democrată sau doar spre Rusia, aşa cum este această ţară euro-asiată cu destule probleme ale dreptului omului, dar cu care Armenia nu poate să nu fie în relaţii bune, făcând abstracţie de nuanţe. Ba chiar, dintre toate capitalele ex-sovietice, anume  Erevanul pare a fi în relaţiile cela mai cordiale cu Moscova. Deci, e o peninsulă, însă, de fapt, e o insulă care poate avea doar legătură aeriană cu lumea europeană. Pentru că legăturile terestre s-ar putea face prin Gruzia, însă această ţară e în relaţii foarte proaste cu Kremlinul şi la hotarele dintre ea şi vecinul de nord deplasarea e foarte anevoioasă, nesigură, imprevizibilă. 

Drum în munţii Armeniei

Unde mai pui că Tbilisi şi-a întrerupt traficul aerian cu – cu cine? – de data aceasta, pentru a varia, să zicem: cu Piaţa Roşie, unde – vă amintiţi? – aterizase, inoportun-scandalos, un pilot amator german, pe nume… Rus(t)! De aici şi mai multe consecinţe economice, unele dintre ele fiind destul de vizibile: să zicem, parcul de maşini în care predomină exemplarele de fabricaţie sovietică. Pentru că, spre deosebire de alte republici ex-sovietice, Armenia nu poate importa lesne maşini, bune, fie şi la mâna a doua. De unde să le procuri? Doar din Rusia? E posibil? Dar chiar de-ar fi posibil, e mult mai costisitor şi mai dificil să le treci prin hotarele nesigure transcaucaziene, prin vămile ruseşti şi cele gruzine, apoi prin dragele vămi „naţionale”, armeneşti care, fiţi siguri, nu sunt cu nimic mai breze decât altele.

Moduri de înţelegere şi aniversare a independenţei

Din

        Jurnal de Crimeea

11.IX.2011

De cum o luăm pe drumul principal, spre Simferopol, pe de margini apar bannere cu chipul falnic al preşedintelui ucrainean Ianukovici (nu i-am reţinut numele mic…) şi extrase – exact ca pe vremea (dar nu şi pe… timpul…) lui Brejnev, să zicem, – din – cum reiese din acel fragmentarium – deloc interesantele sale luări de cuvânt. Adică,  citatele respective parcă ar fi preluate de acum 30 de ani din ceea ce se spunea la întrunirile forurilor de partid (numai şi numai) comunist: „Adevărata bogăţie a Ucrainei sunt oamenii ei muncitori şi talentaţi etc.”; „Ucraina e un pământ înfloritor, roditor etc.” Şi încă 2-3 slogane de acest fel, deloc nou, ci de-a dreptul vetust, amintind de… Au fost plasate cu ocazia a 20 de ani de independenţă a statului vecin. Iar eu, la Chişinău, mă miram că, pe bannere asemănătoare (e drept, fără logoreea aceasta partinică de-a dreptul şi de-a strâmbul sovietică) era plasat, cu ocazie similară – 20 de ani de independenţă a Republicii Moldova – portretul preşedintelui interimar Marian Lupu. Dar, domnii mei, ce merite legate de independenţă are acest Lupu care a pupat mâna şi alte organe ale comuniştilor pro-urss?! O, imprevizibil este sarcasmul (negru… sau… roşu?) al istoriei!

              

*       *       *

           

Din

                   Jurnal de Armenia

26.X.2011

…urc din nou scările Muzeului de Istorie din Erevan, pe faţada căruia vălurează un mare banner (cât un catarg de Arcă a lui Noe, noi, scriitorii din 15 ţări, fiind aici, în preajma Araratului, năieri pe Literary Ark 2011!) cu mesajul aniversării de două decenii de la proclamarea independenţei Armeniei. 

Pe un fundal fără... preşedinte

Spre deosebire de Moldova şi Ucraina, pe pânză nu apare şi chipul preşedintelui în funcţiune al ţării. La Chişinău fusese cocoţat pe bannere până şi un fel de preşedintele interimar, asta trezindu-ne un gust amar… uşor greţos… Însă armenii, învăţaţi de milenara lor istorie, ştiu că independenţa nu poate fi trecută în contul unui dubios şi efemer politician al prezentului.

CHIŞINĂUL ÎN AŞTEPTAREA CRĂCIUNULUI

Primăria în noaptea... luminilor

De fapt, Chişinăul nu aşteaptă, ci a şi pornit întru îmbrăţişarea Crăciunului!

 Acmu (precum zicea cronicarul) seara, am trecut prin centrul – minunatului, totuşi! –Chişinău, pe care îl suport, care mă suportă deja de 45 de ani. Am luat câteva imagini. Postez aici doar trei. Plus un poem, aproape naiv, din 1971, care a intrat în prima mea carte Aripă în lumină (1976). Şi urările pentru domniile voastre: Să vă fie date toate bucuriile, darurile şi lumina din colinde!

             l.b.

Între strada Vlaicu Pârcălab şi Piaţa Marii Adunări Naţionale

DIPTIC CHIŞINĂUIAN

1.                  l o c

Locuiesc pe strada Frumoasa,

în partea oraşului unde

turnul televiziunii străbate asfaltul

precum Osia Lumii.

Aici totul e foarte concret

concomitent – neobişnuit

zi şi noapte persistând o

stare de lumină

şi sunet

vibrând printre nucii vecini cu

plopii ce par

uriaşe bujii la arderea internă a

oricărui anotimp;

aici – unde vrejurile viţei-de-vie se-ncâlcesc lesne

cu cablurile electrice

care la rândul lor se confundă cu

celebre strune –

     aici

zi şi noapte persistă o stare de lumină şi

cântec.

2.      a n    f ă r ă    i a r n ă

Golaşe sunt grădinile,

                                    parcurile oraşului.

În jurul lor – macarale şi

turnul televiziunii

par foarfece întinse ce ar vrea

să croiască

pânza cerului:

                       de

şapte ori măsoară,

apoi...

Cade zăpada.

Şi oamenii înfloresc

asemeni crengilor

de liliac

alb.

1972

Piaţa Marii Adunări Naţionale

l.b.

SIMPLU DECRET

cu ocazia abolirii ţenzurei  şi a venirii pe lume a numărului 100 al revistei Dacia literară

Dacia literară era una din foarte puţinele reviste româneşti, naţionale, despre care se permitea să se amintească la prelegerile de literatură, obligator „moldovenească”, din Moldova Prutonistreană aflată, pe timpul studenţiei mele, sub ocupaţie ruso-sovietică. Revistă apărută la Iaşi sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Această publicaţie interzisă la mai puţin de patru luni de la venirea-i pe lume o credeam etern destinată doar circuitului de arhivă. Pentru că ceea ce însemna interzis, cenzurat ne era prea bine, revoltător şi dureros cunoscut nouă, celor de după gardul de sârmă ghimpată din stânga Prutului care risca, parcă, să devină apa sâmbetei. Fiecare cu experienţa lui, precum şi a mea, a celui care, în septembrie 1976, am fost izgonit din redacţia ziarului Tinerimea Moldovei, pentru că promovasem spre publicare un articol despre… Mihail Kogălniceanu, în care se amintea şi de unionismul său, şi de prietenul său Grigore Alexandrescu care, însă, „nu avea voie” să treacă Prutul în RSS Moldovenească, el nefiind moldovean, ci muntean. Deci, scos din pâine din cauza unui muntean, chiar dacă, după mamă, eu însumi sunt… Munteanu.

Dar nu a fost să fie – şi ce bine că nu a fost! – ca Dacia literară să rămână cu/ sub stigmatul interzicerii! Este minunat că, în 1990, colegii, prietenii mei de la Iaşi au reînviat revista, aducând-o, iată, până la o jalonare aniversară demnă de toate glasurile de trâmbiţe vestitoare de sărbătoare ale presei româneşti în partea ei de foarte bună calitate. Din retro-privirea-trăirea anilor mei de studenţie şi, apoi, de june ziarist, pare incredibil că astăzi şi eu pot publica în revista Dacia literară! Incredibil, dar adevărat, – iată, chiar şi în acest al 100-le număr, cu – nu ascund – nădăjduirea de a fi prezent la apelul conului Mihail Kogălniceanu şi al prietenului Lucian Vasiliu şi  dincolo de nr. 200, 300… Să fiu cu modestul meu aport în plină Dacie, a istoriei şi a scrisului, dimpreună cu confraţii cu care semnăm acest simplu, laconic şi sincer decret: La mulţi ani, Dacie literară!

P.S (1976-2011). Astăzi, la Chişinău există Muzeul Literaturii Române Mihail Kogălniceanu, strada Mihail Kogălnicanu şi cea care poartă numele lui Grigore Alexandrescu. Iar când merg la Bucureşti, uneori trag la hotelul Starlight de pe strada Grigore Alexandrescu… Poate că niţel mirându-mă de ce nu s-ar numi el, hanul respectiv, pe româneşte, dacă nu Lumina stelelor, fie şi mai simplu – La steaua…

leo butnaru

Eu şi ovreii

Leo Butnaru şi Evgheni Stepanov

Din Jurnal de Crimeea,

          8.IX.2011

Înde noi, participanţii la simpozionul de la Koktebel, ne simţim destul de bine, chiar şi atunci când comunicăm pentru prima oară. Bine şi degajat. Ieri, fac către Jenea Stepanov din Moscova (directorul a trei sau patru reviste literare, cap de editură etc.), cu care sunt în relaţii amicale şi de colaborare (fără rest, să zic): „Hai, rusule, nu trândăvi, ia camera şi fă-ne şi tu o poză” (eram cu Andrei Korovin, organizatorul simpozionului). La rândul său, glumeţ, ludic, Jenea răspunde pe potrivă: „Uite la ovreul ăsta român, exploatează lumea!”. După care, neamânat, lângă noi răsare Leonid Bahnov, de la revista „Drujba narodov”, pe care, cu altă ocazie, Stepanov mi-l definise drept: „Semi-ovreu, semi-siberian”, eu desfăşurându-i butada în varianta verbocreatorie: „Semi(t)-ovreu, semi(t)-siberian”. Deci, Bahnov răsare şi, dintr-un cuvânt, mă ispiteşte: „Ovreu?” „Nu”, zic. „Corcitură?” „Nici”. „E un simpatizant”, face Stepanov, după care le povestesc ceva asemănător, ce mi se întâmplase cu regretatul scriitor Nicu Horodniceanu, scriitor român de origine iudaică, născut la Botoşani şi care emigrase în Israel. 

Leonid Bahnov şi Andrei Korovin

Pe la începutul anilor 90, împreună cu Şaul Carmel, de asemenea botoşănean, a fost de două-trei ori în vizită la Chişinău, găzduiţi de Uniunea Scriitorilor, al cărui vicepreşedinte şi responsabil de relaţiile internaţionale mă aflam. Nicu era dramaturg şi teoretician al teatrului, se gândea să monteze vreo piesă de-a sa la teatrul „Eugen Ionesco”  din Chişinău. La agapele de la terasa USM, ne retrăgeam la vreo masă „strâmtă” improvizată, exotic, din buturugi enorme, din trunchiuri de tulpină de arbori şi discutam – tema preferată a lui Horodniceanu – despre Dostoievski. Odată, spre un sfârşit de seară amical-feerică, destinsă, Nicu unde-mi zice confidenţial: „Leo, uite, mă tot gândesc eu la simpatia pe care ne-o arăţi nouă, ovreilor… Mă ierţi, dar vreau să te întreb dacă nu ai avea şi tu ceva tangenţă cu neamul nostru”. Bună întrebare care, ad hoc, mi-a sugerat şi răspunsul întreţinător de voie bună, zicând către Hotinceanu: „Nicule, cum să-ţi spun?...  Nu este exclus, numai că eu vin pe filiera… Ginghis Haim…” În acea seară, divulgată de Nicu, butada noastră a făcut carieră.

Cosmogramă din "Contrafort", nr.11-12 / 2011

Leo Butnaru

                                 

Într-un „colţ” de web, la cine ştie ce intersecţie-păienjeniş-internet, tu ai găsit, involuntar, accidental, şi informaţia (la rubrica: diverse) că, cică, marele [tu, cititorul involuntar, ai fi luat marele între ghilimele; totul este extrem de relativ, mai ales la comparaţia „noastră” (voastră) cu „ei”, a timpurilor pe care le trăiţi voi – cu vremurile în care au trăit şi au murit ei, spre bucuria nevertebratelor ce huzuresc în solul cimitirelor]; că, cică, „marele” scriitor din secolul XX-XXI (a vieţuit, fifty-fifty, simetric, câte 40 de ani în fiecare din – şi: dintre – veacuri) Bill Cocea îşi propusese ca normă de prozator câte 1 400 de cuvinte pe zi şi nu se ridica de la masa-i de scris (nici pentru masaj!), până nu le număra cu acribie – iar de constata că nu ajunge barem un singur cuvânt-cuvinţel-verbuleţ până la cele 1 400, pedantul sau, posibil, maniacul autor nu se ridica de la birou, insistând să afle şi acel unic, ultim, cum ar veni, în respectiva zi, cuvânt potrivit, pe care să-l pluseze celor 1 399 pe care deja le scrisese la noul său roman sau antiroman. 

Din CONTRAFORT, 11-12, 2011

Leo BUTNARU                                                                

Implicit, despre patriotism

Inima mea

ca şi Patria

este locul unde se poate întâmpla orice

şi chiar se întâmplă:

                               Jos retorica!

Absenţa negativului

1. infraroşu

Când

în ardoarea rugăciunilor

bigotul atinge extazul

în aura gândurilor sale

cu infraroşu

l-ai putea fotografia

pe Dumnezeu...

2. fără

Însuşi El fiind creator de claritate

probabil în cazul Său distribuţia luminii

nu poate fi (şi) inversă în

raport cu cea reală;

                               vreau să spun că

probabil

fotografia lui Dumnezeu

nu are negativ

Dead Poets Society

presupun că în rai

sau în iad

pentru a se evita inflaţia poetică

poeţii plecaţi dintre noi

scriu versuri cu rândul

când în schimbul unu

când în schimbul doi al

Zilei de Apoi

Poemul săptămânii

Indirect despre vorbirea directă

                       de Leo Butnaru

Vorbire. Parcă ţi-ai scote spini din gâtlej

accentuat metaforic vorbind – din inimă

din traheea ta rotunjită din petale roze puse straturi-straturi

                                                                       unele

                                                                       peste

                                                                       altele

şi din lemn de trandafir alb – reconstitui tu în memorie

imaginea de pe planşele de la lecţia de anatomie –

nici pe una dintre ele nu erau înfăţişate ţesuturi sângerânde

                                                                                     ca sub

                                                                                     coroana

                                                                                     de spini.

Această vorbire e ca o scoatere de spini din propriul gâtlej

din propria inimă fiind şi ca o anulare a amestecului de sensuri

                                                                                şi de senzaţii

în melanjul lor provocator de nelinişte

vorbire directă care ar putea anunţa o noapte mai puţin întunecată

(dar şi gluma neinspirată că – pe cerul negru al gurii –

stelele se văd mai luminos...).

Temperarea lăcomiei – anihilarea excesului de senzitiv şi gust

renunţarea la vinuri înspumate şi dulceţuri provocatoare

care probabil însoţesc omul încă din pruncie.

Vorbire directă. Un mod de a-ţi deparazita cartilajul traheii

coardele vocale de semnele de exclamaţie ale spinilor

şi gâtlejul e deja tot mai liber

ceea ce nu se poate spune şi despre inimă – sclava propriei tiranii

                                                                         despre care indirect

este şi această vorbire directă.

NOUA POEZIE NOUĂ

O antologie de poezie română postmodernă alcătuită de

                          Dumitru Chioaru

                      Editura „Limes”, 2011

„Eu cred că valurile 80, 90 și 2000 alcătuiesc aceeaşi generaţie de creaţie, în sensul acordat acesteia de Tudor Vianu în eseul Generaţie şi creaţie, determinând o generaţie nu în funcţie de vârsta biologică a scriitorilor, ci de comunitatea de principii ideologice şi estetice care animă creatori de vârste diferite… Iar o generaţie de creaţie durează, după cum remarca Tudor Vianu, contrazicându-l pe Thibaudet, mai mult decât generaţia biologică, desfăşurată de regulă 30 de ani. Antologia Noua poezie nouă cuprinde în ordine alfabetică un număr de 80 de poeţi, dintre care cel mai vârstnic e născut în 1935, iar cei mai tineri, prin anii 80, fiind acum în plină putere de creaţie… Cred că niciunul dintre cei care ar trebui să fie nu lipseşte (din această antologie), decât câţiva poeţi care n-au răspuns repetatelor apeluri făcute de mine (Dan Damaschin, Ruxandra Novac şi Elena Vlădăreanu), ori au refuzat din diferite motive (Al. Muşina, Marius Ianuş şi Dan Sociu). Au apărut şi vor mai apărea antologii de poezie contemporană pe criteriul generaţiilor, fatal parţiale, dar antologia Noua poezie nouă este prima care se structurează pe criteriul generaţiei de creaţie, mult mai cuprinzătoare, marcând nu numai un moment ci întreaga mişcare, în trei valuri succesive de poeţi, care au înnoit poezia românească şi o reprezintă acum la nivel mondial”. (Din cuvântul introductiv, „Câteva precizări”, de D. Chioaru)

Cuprins

Constantin Acosmei, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Dumitru Bădiţa, Daniel Bănulescu, Mircea Bârsilă, Andrei Bodiu, Romulus Bucur, Leo Butnaru, Mircea Cărtărescu, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Gabriel Chifu, Dumitru Chioaru, Grigore Chiper, Rita Chiran, Nicolae Coande, Mariana Codruţ, Dan Coman, Denisa Comănescu, Daniel Corbu, Traian T. Coşovei, Ion Cristofor, Dumitru Crudu, Nichita Danilov, Simona Grazia Dima, Caius Dobrescu, Gellu Dorian, Rodica Draghincescu, Marian Drăghici, Aurel Dumitraşcu, Teodor Dună, Ioan Flora, Emilian Galaicu Păun, Mihail Gălăţanu, Vasile Gârneţ, Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Adela Greceanu, Emil Hurezeanu, Valentin Iacob, Florin Iaru, Letiţia Ilea, Doina Ioanid, Gheorghe Izbăşescu, Claudiu Komartin, V. Leac, Nicolae Leahu, Ştefan Manasia, Mariana Marin, Judith Meszaros, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Viorel Mureşan, Irina Nechit, O. Nimigean, Aurel Pantea, Iustin Panţa, Cosmin Perţa, Mircea Petean, Marta Petreu, Augustin Pop, Ioan Es. Pop, Daniela Popa, Cristian Popescu, Simona Popescu, Petru Romoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Stratan, Arcadie Suceveanu, Elena Ştefoi, Floarea Ţuţuianu, Radu Vancu, Lucian Vasiliu, Ioan Radu Văcărescu, Paul Vinicius, Matei Vişniec, George Vulturescu, Andrei Zanca.

DESPRE CEL CARE, ACUM CÂTEVA ORE, MAI ERA: VICTOR DUMBRĂVEANU

 

Astăzi, în zori, la ora 5, ne-a părăsit colegul, prietenul, prozatorul Victor Dumbrăveanu (20 august 1946 - 4 decembrie 2011). Pe cât a fost posibil, a făcut faţă unei suferinţe necruţătoare, galopante.

Frate Victore, fie-ţi pulberea stelelor uşoară! --------------------------------------------

 

Acestea le scriam, sacadat, dimineaţă devreme, sugrumat de durere, pe facebook, după ce-mi telefonase Doina, fiica Eugeniei şi a lui Victor Dumbrăveanu, dându-mi crunta veste… Cu trei zile în urmă, telefonasem la mobilul prietenului şi colegului meu, dar mi-a răspuns o altă fiică a sa, Dumitra, sosită din Franţa la patul de suferinţă al părintelui. În aprilie, anul precedent, o revăzusem la Paris, după cinci ani trecuţi de la reîntâlnirea noastră într-o zi foarte neagră, pe strada Bucureşti din Chişinău, la înmormântarea mamei sale, a excepţionalei doamne şi prietene Eugenia, care părea inepuizabilă în vitalitate… Victor arăta mai cumpătat, mai potolit, plin de forţă molcumă întru înaintare în vârstă…  

Şi totuşi, părerile, prognozele noastre, ale pământenilor-muritori de rând, sunt atât de incerte… La început de septembrie, când l-am vizitat în loc cu multă verdeaţă, dar… sinistru, Spitalul Oncologic, Victor era optimist, îmi spunea că ar mai avea nevoie de trei-patru luni ca să ducă la bun sfârşit romanul vieţii sale – unul despre batjocura ce a însemnat comunismul şi comuniştii pentru Moldova Pruto-nistreană. Credeam sincer că va reveni în forţă, că va persevera… Că o va revedea pe Flavia, nepoţica sa ce se află la studii în Anglia... Întreaga Familie Dumbrăveanu - Eugenia, Victor, Doina, Dumitra, Flavia, alt Victor, Munteanu, ginerele, - ne-a fost/ ne-au fost vecină/ vecini, prieteni minunaţi în Chişinăul de Sus, pe strada Sadoveanu, unde ne vizitau, uneori, şi alt prieten ilustru, compozitorul Mihai Dolgan, şi poetul Victor Teleucă, şi... Dar…

Adio, Victor Dumbrăveanu… Milostivenia, graţia Proniei, care ţi-a fost parcă arătate ne-împlinite pe Pământ, te vor lumina şi ocroti în azurul zilelor şi în pulberea stelelor nopţilor din tăriile cereşti…

 P.S. Dragă Victor, acesta, din dreapta, e un mac foarte însingurat, cu care am dat ochii şi am discutat în iunie, vara trecută, lângă Casa Scriitorilor de la Neptun, unde se întâmpla să poposeşti şi tu... Mai demult, scriam nişte metafore, pe care ţi le spun la despărţire:

– În lanul de grâu

 în umbra stâncilor sau

 peste scurgerea apei –

                                     oriunde                       

   vă este dat a vă scutura

              roşii petale de maci

                                   totuna

             şi inima mea

             amfora ei fierbinte

voi rânduri

           rânduri o umpleţi...

MONUMENTELE EREVANULUI

Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Printre capitalele ţărilor lumii, Erevanul e una cu cele mai multe monumente. Plus diversitatea conceptuală, stilistică a acestora, în ultimele două decenii cu o mutare de accente de pe clasicitate pe modernitate, de pe realismul istoric pe jocul asociativ, „exagerarea” metaforică. Unele dintre (şi printre) ele – de-a dreptul atipice, originale, ingenioase, creative. Apoi coborârea (descinderea, descălecarea) monumentelor de pe soclu, piedestal – în stradă, la nivelul trotuarului, aleii, terenului de joacă pentru copii, exemplificarea (respectivă) având-o mereu la îndemână, la colţ de stradă, în plină piaţă urbană, în faţa lăcaşelor de cultură, în fine – în memorie ta de om, dar şi în cea electronică a aparatului foto, a camerei de luat vederi.

                               Arghişti I, împărat al Urartului în anii 785-753 î.H.

Bineînţeles, la proliferarea monumentalistică au pus umărul şi armenii din diaspora, care sunt de aproape trei ori mai mulţi, decât cei din ţară. Dar e la mijloc şi interesul unor artişti importanţi din lume de a fi cunoscuţi aici, la hotarul dintre realitate şi mit, dintre piatra concretă a Araratului şi legendara Arcă a Lui Noe care, poate, îşi mai are rămăşiţele din lemn de cedru pe piscuri.

O nuvelă din

 

Nr. 10-11/ 2011

Leo BUTNARU

CURSA

Nu încăpea îndoială – de obicei, orice îndoială e supradimensionată, pentru ca să poată încăpea în ea însăşi. Deci, nu încăpea îndoială că cei din faţa sa, a pământeanului, erau nişte extratereştri. Sau poate că chiar extra-extratereşti, presupunere ce e, oricând, în deplin acord cu nelimitatele posibilităţi oferite de infinitudine.

 Cei dinaintea sa erau, ca înfăţişare, cam deformaţi, parcă mutilaţi şi într-un sens mult mai larg decât unul fizionomic – erau mutilaţi şi ca mod de a fi ajuns în faţa lui, a pământeanului: chiar aşa, dânşii coborâseră, planat, într-un „blid” zburător, propulsat de fotoni, electroni şi chiar de voinţa – eterică, metafizică, transraţională – a celor din interiorul lui, „blidului” – extratereştrii care, iată, stăteau în faţa pământeanului care, la drept vorbind, nu se arăta emoţionat, surprins, speriat de această întâlnire.

Dar fiind că extratereştrii de orice gen şi speţă nu prea au timp de pierdut, pentru că, pur şi simplu, ei nu cunosc această noţiune abstractă – timpul, ştiută doar de pământenii care, în timpuri imemoriale, o născociseră aşa, de amorul filosofiei sau, poate, mai mult al artei, – prin urmare, necunoscând conceptul foarte relativ de timp, străinii şi peregrinii astralităţilor (astralioţi, cum ar veni) nu aveau ce pierde, ceea ce nu însemna că ei nu erau şi grăbiţi – pripa e ceva ereditar în firea şi nefirescul nepământenilor, astfel că aceştia, aflaţi în faţa pământeanului, luaţi cu eternul lor zor, spuseră:

– Ai şansă să rămâi în viaţă... să te lăsăm sub soare, dacă ne spui o întâmplare de la voi, care ne-ar putea înduioşa şi pe noi.

UN POET DIN BELARUS

Zmiter VIŞNIOV (n. 1973)

Poet, romancier, pictor. S-a născut în oraşul Debreţin, Ungaria. Licenţiat în jurnalism al Universităţii Beloruse, a studiat la Institutul de literatură „Gorki” din Moscova. Este unul din fondatorii asociaţiei literare „Bum-Bam-Lit” (1995-1998). Printre cărţile sale de poeme se remarcă „Versificarea naşterii” (2005) şi „Faraonul la menajerie” (2007).

Pentru a plusa câteva trăsături la portretul acestui coleg, extrag un pasaj din Jurnalul de Crimeea, care „mi s-a întâmplat” în prima decadă a lunii septembrie a. c.: „9.IX.201. Am făcut poze la monumentul lui Nikolai Gumiliov împreună cu doi poeţi din Belarus, Varvara Svetlova şi Zmiter Vişniov. La un moment dat, un alt coleg din această parte de lume, Mihail Şelohov, se apropie de mine, se recomandă, adăugând: «Eu vin dintr-o ţară foarte tristă; dintr-o ţară-buncăr, Belarus… Probabil, ştiţi ce fărădelegi inimaginabile se întâmplă pe la noi…» Îmi oferă un volum de poeme şi cartea de vizită, adăugând: «Am vrut şi mai vreau să plec de acolo… De două ori am solicitat cetăţenie rusă, dar nu mi s-a acordat. Chiar dacă am rude în Rusia şi sunt un poet rus. Nu demult, am depus dosarul pentru cetăţenie ucraineană. Sper…» Iată un tărâm european, poeţilor căruia nu trebuie să li se refuze dreptul la libertate în alte state, chiar dacă o fi să li se acorde – azi! – azil politic… Lucruri asemănătoare îmi spunea şi Zmiter Vşniov, acolo, lângă monumentul lui Nikolai Gumiliov din Koktebel, poet împuşcat de bolşevici în 1921. În această ambianţă, tema libertăţii izbucneşte ca şi cum irezistibil…”

Deci, reţineţi dintr-un text tradus aici şi următoarele versuri: „…lângă o căsuţă belorusă/ eu mă gândeam la renaşterea naţiunii…” (l.b).

IMPRESII DE DRUMEŢIE

capul lui Karl Marx încununează centrul oraşului Kameniţa

case cu geamuri moarte –

copiii au plecat în occident

vântul hălăduieşte-n singurătate surdo-mută

ca după război…

în fine proletarii s-au unit urnindu-se

în direcţia luminosului viitor burghez

încât nici taximetriştii nu mai ştiu

ce şi pe cine duc

doar poate că gunoaie

doar poate că gânduri înţepenite

doar poate că lozinci de Karl Marx

şi doar veselii pictori

şi doar veselii poeţi

s-au ascuns în fostele adăposturi antiaeriene

şi beau bere şi beau rom

compun capodopere

reînviind peisajele împrejurimii

reanimând soarele stins

*     *     *

Reclamele aurii aiurează-n zbor aidoma

păsărilor. Din cer alunecă stele roşii.

Tancul cade de pe postamentul lui Zmiter Vişniov.

Armatele mărşăluiesc pe bulevarde

urlând cântece despre Pelicani

şi paraziţii lichidaţi. Încălţările-s

pătate de funingine, talazuri cu ascuţiş de săbii,

mitralierele s-au încolăcit şerpeşte iar zidurile

sunt împestriţate de semne făcute cu lanterna.

În aer e miros de vanilie, duhul

vrăjitorului cocoşat ce sparge geamurile oraşului

şi tăbârceşte în casa scării catarge întunecate

                * * *

Pe ram stăteau trei păsărele

una albastră alta verde cealaltă neagră

Ele îşi curăţau penetul

clipeau des din ochii lui

Bogdanovici Şukailo Gromâko*

cuvintele ţăcăneau cu litere sinilii

obişnuindu-se să stea pe ram

în acea amiază caldă primăvăratică

lângă o căsuţă belorusă

eu mă gândeam la renaşterea naţiunii

în palidele palme de salcâmi în floare

___________

*Maksim Bogdanovici (1891-1917), Pavliuk Şukailo (1904-1939), Mihail Gromîko (1885-1969) – poeţi importanţi ai modernismului belorus.

 Varvara Svetlova, Zmiter Vişniov şi Leo Burnaru la monumentul lui Nikolai Gumiliov (Crimeea, or. Koktebel)

...ŞI POMUL VIEŢII

Din Jurnal de Armenia

26.X. 2011

Hălăduirea mea, în voie, aproape la întâmplare, prin Erevan mă duce spre Catedrala (neamului, cum s-ar spune pe la noi) Sfântul Grigorie, inaugurată în 2001, când s-au sărbătorit 1700 ani de la adoptarea creştinismului ca religie oficială a statului armean. Fastuoasă în exterior, modestă ca aspect, sobră în interior.

Apoi cobor un lung şir de scări până jos, unde, pe drepta, se înalţă falnicul monument al lui Zorvar Andranik, ilustru conducător de oşti care a luptat pentru libertatea ţării sale, venerat până la sfinţenie de armeni. El a încetat lupta în 1919, demobilizându-şi regimentul, predându-şi armele Catolicosului Tuturor Armenilor şi plecând peste hotare cu gândul să adune oaste pe potrivă şi să intre în Cilicia, pentru a restabili statalitatea armenească, însă nu a găsit înţelegere şi susţinere la capii ţărilor europene, ce au lăsat în voia sorţii populaţia creştină din această parte a lumii. Andranik s-a stins din viaţă în anul 1927 în SUA.

De la baza acestui monument, privind în perspectivă spre înălţime se regizează parcă de la sine o trinitate foarte sugestivă: braţul lui Andranik cu sabia în poziţie verticală, pe dreapta turla cu cruce a Catedralei, pe stânga, departe, turnul de televiziune, această alăturare fiind oarecum emblematică pentru istoria multimilenară a armenilor. 

Însă nu doar atât - în această compoziţie  ca de la sine mai e un element important : arborele, plopul încă verde spre sfârşit de octombrie. Şi, în imaginaţia noastră, Arborele Vieţii, zis şi Cosmic, – simbol religios universal, creştin.

ZIMBRUL LÂNGĂ ARARAT

 Jurnal de Armenia, 24.X.2011.

Seara, la Teatrul de Cameră, vzionăm spectacolul lectură „Prezentaţi biletul, vă rog!” după o piesă a lui David Muradian ce i-a avut de colaboratori, pe alocuri, e de înţeles, de coautori pe polonezul Jacek Pacocha şi estonianul Peeter Sauter, colegii noştri de arcă-galeră literară. Limbi intersectate, armeana şi engleza. Prezent şi domnul prim-ministru al Armeniei  Tigran Sargsian. Pe unii dintre năieri îi şochează faptul că şeful de guvern este însoţit de trei sau patru bodyguarzi şi, pare-se, alţii tăinuiţi printre cei mulţi – publicul. Colegii occidentali, în ţările cărora uneori prim-ministrul poate fi văzut plimbându-se cu bicicleta pe străzile capitalei sau făcând cumpărături de-a valma cu concetăţenii săi, chiar mă întreabă, dacă aceasta ar fi o obişnuinţă exagerată în teritoriile ex-sovietice sau poate că în Armenia există cu adevărat un pericol de atentat asupra peroanelor prime. Din păcate – aş putea spune, – eu sunt în temă şi am un răspuns, o naraţiune tragică.

Vorba e că, din Piaţa Republicii spre hotelul Ararat am făcut de câteva ori cale pedestră pe strada Vasghen şi, iniţial, m-am gândit la ex-catolicosul cu origini bucureştene, de care am relatat deja aici. Chiar dacă era şi numele Sargsian, mi-am zis că astfel se numea în civilie  fostul Patriarh Suprem al Tuturor Armenilor. Şi chiar întreb de colegii mei armeni, dacă presupunerea mi-ar fi cea adevărat. Dar, nu, Vazghen Sargsian a fost scriitor (prozator), comandantul gărzilor populare, ministrul apărării, apoi prim-ministrul Republicii Armenia şi a murit, la numai 40 de ani, în urma unui atentat cu bombă. De aici şi răspunsul care se poate subînţelege la întrebarea de ce actualul prim-ministru e păzit de atâtea gărzi de corp…

La recepţia de după spectacol, David Muradian mă prezintă domnului prim-ministru cu care schimbăm câteva fraze. Spune: „Acum câteva zile m-am întors din România de la o întrunire internaţională. Am cunoscut şi societatea conaţionalilor noştri.” „Bineînţeles, v-aţi întâlnit şi cu Varujan Vosganian. E vicepreşedinte la scriitori”, zic. „Dar sunt doi Varujan. Celălalt e în senat”, zice domnul premier. „E acelaşi”. (De altfel, Varujan Vosganian, poetul şi prozatorul român, e cunoscut aici şi apreciat şi ca scriitor, şi ca bun cunoscător al graiului străbunilor săi.) Facem o poză, strângeri de mână. „La revedere, domnule prim-ministru!” (De câte mii de ori am tot spus „La revedere” oamenilor pe care nicicând nu va mai fi să-i revedem… Şi totuşi, prin acest „La revedere” ne-mai-întâmplat rămânem legaţi de ei, oamenii, de lume….)

  

Leo Butnaru,  Tigran Sargsian, prim-ministrul Armeniei, şi David Muradian

În spaţiul unde se dă recepţia, de altfel ca şi în holul Teatrului de Cameră, e multă butaforie sculpturală, să zic, manechine, unele din jazz ban-urile afroamericanilor,  altele de-a dreptul nepotrivite, parcă, dar „acceptate” la gândul că, până la urmă, vor fi înlocuite cu ceva ce aduce mai mult a artă de ambient.

Dar atrage atenţia în special un zimbru uriaş, acoperit cu folie aurie, ce pare chiar o lucrare reuşită. Remarcând că „se află în stema voastră”, Muradian zice să ne fotografiem lângă fioroasa şi frumoasa namilă, luându-l împreună cu noi şi pe prozatorul Gregor Djanichian. 

Şi e prima dată când, făcând un efort de memorie, „le povestesc”, traducând ad hoc, unor colegi un… poem, cel în care spun că fiara pe care o vânase bravul nostru voievod şi care a contribuit la botezul Moldovei e ca un ponor, ca un mal îndesat cu greul pământului în toată ziditura sa, încât zimbrul nu mai era un patruped uriaş, ci cu adevărat un loc geografic era, în mişcarea sa falnică suprapus altor locuri geografice – de codru,  de şes, de munte, de istorie; loc greu peste loc greu hălăduind dislocat între greul pământului şi greul cerului precum felia mediană în sandviciul atracţiei universale, în legea gravitaţiei şi gravidităţii faunei care l-a adus între pământ şi stele precum o insulă de carne misterios hălăduitoare printr-o legendă răposată-n propria sa durată. Închei, prin a le traduce celor doi confraţi armeni următoarele: că ştiu eu ce „îndrug” –  sigur că ar fi supravieţuit şi zimbrul, dacă s-ar fi lăsat aplecat în jug...

Astfel că, la acea recepţie, la coarnele zimbrului auriu din acel spaţiu, ciocnim paharele pentru Ararat şi Carpat, pentru vultur şi zimbru.