O PROZĂ DIN REVISTA

PROFESORUL DE DEZVĂŢ
                                                                      de Leo Butnaru

Populaţia în cauză, ca parte componentă a poporului în cauză care, bineînţeles, la hurta pluralului este cetăţean unic şi indivizibil al statului în cauză, iar, în buchea şi formula registrelor de stare civilă poporul în cauză înseamnă câteva milioane de persoane... – în fine, în concepţiile existenţiale ale acestei populaţii circulă şi opinia – aproape corectă, se poate spune,  – că ceea ce e prea mult strică. Bineînţeles, în dependenţă de caz. Deoarece, să zicem, e oarecum îndoielnică părerea că de prea multă ştiinţă de carte poţi ajunge la balamuc, că, dacă eşti un mare maestru sau maistru, o poţi păţi precum meşterul Manole, că dacă eşti mai ortoman, cu oi mai multe, mândre, cornute, şi ai cai dresaţi (pardon – învăţaţi) şi câini mai bărbaţi nu te aştepta la nimic bun, ci – ... citeşte finalul baladei „Mioriţa” şi vei înţelege...

Astfel că oarecum îngrijoraţi de talentele lor cu asupra de măsură, de calităţile lor excepţionale care – vai! – nu duc decât la suferinţă şi năpastă, cetăţenii acestei părţi de populaţie au ajuns a promova, întru proprie securitate şi stabilitate de neam, idei filosofice neobişnuite, simplu spus: filosofia civică a dezvăţului – aceasta le este concepţia (una dintre mai multe), menită să potolească darea peste margini a calităţilor înnobilatoare care, din păcate, precum spun baladele şi proverbele, pot duce la rău, chiar la pierzanie.

Prin urmare, unde apare trebuinţa, este necesar să apară şi ceea ce ar rezolva-o sau, precum se spune, – ar satisface-o. Iar în cazul problemei respectivei părţi de populaţie îngrijorată de prea multul pe care îl ştie, de prisosinţa nenorocitoare, a fost firesc să apară şi Profesorii de Dezvăţ, în popor numiţi şi: Dezobişnuitorii. Din păcate, însă, precum menţionam, şi din mare necesitate, unul dintre aceştia sunt şi eu. Ar fi multe de spus, de ascultat, de recapitulat, de regândit, poate, însă, pentru ca să înţelegeţi, în linii mari, ce şi cum, mă voi rezuma doar la trei exemple. Laconice. Nu laocoonice.

AL DOILEA FOTOREPORTAJ DIN KOKTEBEL-CRIMEEA

Răsărit de soare

Răsărit de frumuseţe: Anecika

Bătrânul, tânărul şi marea

Între cer şi mare

Florăreasa

Într-o ureche

Prundiş în apă limpede

Apus de soare în Golful Koktebel

FOTOREPORTAJ DIN CRIMEEA (1)

                                                     KOKTEBEL, SEPTEMBRIE 2012

Scenă pentru încoronarea poeţilor

Vitraliul şi umbra sa

Julieta la balcon

Un codru-bonsai la picioarele omului

Pasienţă la mare

"Aici orice iubire se naşte dintr-un val
          Şi-n clipa despărţirii se sfarmă de  un mal..."

Bătrânii şi marea

Saxofonista

La o seară de poezie

l. b.

CUVINTE SCRIJELITE PE PEREŢI

Pagini de jurnal

18.III.1985

Leonida Lari publică placheta „Mitul trandafirului”. Astăzi, trandafirul e o noţiune foarte frecventă în poezia noastră. Numai că, sub oricare aspecte simbolice l-am cerceta, trebuie să ţinem cont de clasicismul acestei flori în literatura lumii, cel puţin să ne amintim de extraordinarele versuri ale lui Juan Ramón Jiménez, printre care – „Bucură-te că eşti contemporan cu trandafirul” şi de ingeniosul, mult-sugestivul titlu al lui Umberto Eco – Il nome della rosa – Numele trandafirului. Prin urmare, nu ar însemna că dacă rosteşti un nume, spunând „trandafir”, dai şi o… ingenioasă „enigmă” poetică.

            22.III.1985

Valeriu Senic scrie o recenzie la „Clopotnţa” lui Ion Druţă şi, fire… romantică fiind, i-o dă lui Mihail Dolgan, membru al colegiului redacţional, să afle părerea. Şi iat-o: criticul să nu vorbească prea mult despre Baltă, personaj obtuz, deoarece la Academie se ştie (Iu-ha-ha!) că, plăsmuind acest personaj, Druţă l-a avut de prototip pe… S. S. Cibotaru. Incredibile surprize în literatura noastră… Dar şi în… mentalitatea moldovenească (academică). Senic cedează.

SFÂNTĂ REVOLTĂ, DACĂ AI PUTEA IZBUCNI…

Pagini de jurnal

23.II.1985

Haida! Secol al progresului tehnico-ştiinţific…. În zilele noastre, anual, pe glob mor de foame 30-40 de milioane de oameni! Zece republici cât a noastră! Pe pământ mai trăiesc încă 800 de milioane de analfabeţi.

Acum trei-patru ani, venise în vizită George Kun, literat ungur care, în timpul dramaticelor evenimente din 1956, deţinea postul de… procuror general al ţării sale! Ne cunoaşte limba la perfecţie – făcuse studii la Sibiu, de asemenea cunoaşte şi rusa – şcoală de partid la Moscova. Îl însoţea Gheorghe Malarciuc, care îi făcu cunoştinţă cu cineva din colaboratorii săptămânalului „Literatura şi arta”. Kun zice: „Păi, Gheorghiţă, avem şi noi în Ungaria un săptămânal asemănător, căruia îi zicem săptămânalul «Şi», fiindcă nici literatură, nici artă nu găseşti în el. Fireşte, nu cunosc publicaţia voastră, însă în Ungaria  există săptămânalul «Şi»”.

35 + 6 = 41 DE POEME SCRISE ÎNTR-O ZI

Pagini de jurnal

3.IX.1985



Fernando Pessoa

Vreo trei-patru ani în urmă, A. Burac îmi spunea, cu uimire şi ironie, precum că văzuse într-un caiet de-al lui An. Ciocanu vreo treisprezece poezii scrise, conform cronologiei de la finele lor, în aceeaşi zi. Dar iată şi o mărturisire a lui Fernando Pessoa (13 ianuarie 1935, scrisoare către poetul Adolfo Casais Monteiro): „Într-o zi… era în 8 martie 1914 – mă apropiai de o comodă înaltă şi, luându-mi hârtia, mă apucai de scris. Stând în picioare aşa cum fac ori de câte ori am posibilitatea. Şi am scris fără întrerupere treizeci şi ceva de poezii, într-un fel de extaz căruia nu i-am putut defini natura. Aceasta a fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată alta asemănătoare. Am pornit de la un titlu. Paznicul turmelor. Şi ceea ce urmă a fost apariţia în mine a altuia, pe care nu întârziai să-l numesc Alberto Caeiro. El mi-a apărut – scuză-mi absurditatea expresiei – ca maestru al meu […) Am simţit-o cu atâta pregnanţă, încât, îndată ce au fost isprăvite cele treizeci şi ceva de poezii, am luat o altă hârtie şi am scris, de asemenea, cele şase poezii  care constituie ciclul Ploaia oblică, de Fernando Pessoa”.

Când zice „am luat altă hârtie şi am scris… cele şase poezii”, eu mă întreb de ce dimensiuni era hârtia. Pentru că joia trecută, Ion Bolduma îmi prezintă o „cuvertură” de 0,5 pe 0,5 metri, împăturită-armonică, spunându-mi că a transcris pe ea alte fragmente din poemul său despre cei căzuţi în luptă. Într-adevăr, desfac „cearşaful poetic” pe care, pe o parte şi pe cealaltă, sunt încondeiaţi interminabili stâlpi de versuri. Le descifrez. Pe alocuri – nespus de frumoase, cutremurătoare prin tragismul lor. Pe alte alocuri – mai… cum să zic? – nu…

23.XII.2000

Când constatam că, în unele zile, Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu puturos… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

ACUM 12 ZILE, LA CONSTANŢA

Acum 12 zile, la Constanţa, aşteptam autobuzul de Chişinău de la ora 19,30. Am constatat că ne vor fi condrumeţe şi două ieşence destul de sociabile, care urmau să meargă până la Galaţi, de unde să ia un transport convenabil spre vechea capitală a Moldovei. La propunerea mea de a se fotografia împreună cu noi, mai întâi au zis că sunt, totuşi, cam obosite de drumul lung, de soarele obositor de peste zi, dar în fine au binevoit a intra în cadru împreună cu noi, Zinovia şi L. B.

P.S. Datele cronologice din poză sunt incorecte: în acea zi nu făcusem corectările necesare în camera de fotografiat. L.B.

URĂSC TRĂDĂTORII ŞI VĂ SFĂTUIESC SĂ-I URÂŢI ŞI DUMNEAVOASTRĂ!

Pagini de jurnal

13.II.1985

Gr.Vieru la 50 de ani. Apoteoza sa civică – un interviu în revista „Moldova”. Curaj şi precizie în depistarea problemelor care, rezolvate fiind, ar spori randamentul literaturii. Dă şi sfârle frunţilor obtuze. Pe de altă parte, e destul de obosit. Se simte hărţuit de neînţelegerile cu diriguitorii unor săli, care n-au vrut să-i satisfacă dorinţele întru sărbătorirea pe larg a zilei de naştere.  Dar ne-a mărturisit-o (la redacţie) lucid: e conştient de faptul că pe o vreme s-a retras din poezia cărţii, lucrând pentru poezia cântecului de estradă. Unii îi cer permanenţă. El vrea diversitate. Este cineva în drept să-i ceară, să-i impună ceva? El unul e în drept să ştie ce are de făcut.  

Pentru „LA” a adus trei texte menite formaţiilor de muzică folclorică. Citindu-le, unul din ele nu a plăcut (cel cu „Jiguliul”) şi am avut curajul să spunem acest lucru. Gr. Vieru a retras bucata, aducând alta. Senic, redactorul-şef, a fost pus în gardă de rândurile cam de acest fel: „Nu mai avem lacrimi nici pentru morţii noştri măcar” şi „Tot mai mult viitor,/ Dar de unde şi ţară atâta?” Parţial, autorul a revăzut aceste rânduri. Apar. Dar e obosit.

(Meditaţii de ieri-alaltăieri.) Unii scriitori, chiar pe cale bună aflaţi, observând că cititorul sau critica nu reacţionează la litera lor aşa, precum şi-ar dori-o ei înşişi, şi fiind nerăbdători de a capta bunăvoinţa, atenţia, recurg la metode de creaţie străine firii lor (spre exemplu, Liviu Damian); le-aş zice metode de selecţie în urma cărora să obţină soiuri hibride (de literatură). Dar, vai, ceea ce e posibil şi oferă rezultate scontate în agricultură şi vitărit mai totdeauna are repercusiuni lamentabile în artă. (Inflaţie de rimă-tori sonori şi… boşturi / găunoşi.)

FENOMENUL

PANDANTUL ALBASTRU, ROCADA DE AUR

Azi noapte a apărut aşa-numita lună albastră, sintagmă oarecum nefirească pentru o falsă departajare a lunii pline chiar de ea însăşi – luna împlinită, dodolea, cum se zice prin Haţeg. Această denumire a apărut/ „răsărit” din cauza oarecărei „anomalii” în mecanica cerească: prezenţa în una şi aceeaşi lună din an a două luni… pline! Adică epitetica-metaforica sintagma bis-verbală „lună albastră” era, şi mai este „arhaic” utilizată pentru constatarea că luna plină apare de două ori în aceeaşi lună calendaristică. Botezul ca şi poetic al fenomenului a provenit în urma unei nelămuriri ce a dus la eroarea datorată astronomului britanic James Hu Pruitt, care a zis/ scris în anul 1946  „Lună albastră” într-un articolul inserat în revista „Sky & Telescope”. După 53 de ani, în 1999, publicaţia a recunoscut greşeala sau doar a precizat ceea ce era de precizat referitor la definiţia de lună albastră. Următoarea „înghesuială” de luni pline – tocmai două în 31 de zile! – va fi înregistrat deja peste trei ani, în 2015, pe 1 şi pe 31 iulie. Iar precedenta impropriu, dar atât de poetic numită lună albastră a dat cele două reprezentaţii a  micului său spectacol nocturn în martie 2010.

Dar, pe 31 august, seara, până a vedea luna albastră, am vizionat meciul de super cupă europeană Chelsea Londra – Atletico Madrid, ca şi alte milioane de pământeni (cine ştie dacă nu privesc spre stadioanele noastre şi marţienii…) fiind martorul uluit cum nişte fotbalişti spanioli pot face praf din starurile Albionului (e drept, adunate cam de prin toată lumea, de altfel ca şi cele din echipa madrilenă…). 4:1… – aici trei puncte spun mult mai multe decât trei semne de exclamaţie  (…!!!...). Apoi, e drept, nu prea întristat, ci doar mirat de ce am constatat în fotbal, îmi fixez alarma de la telefonul celular să mă deştepte la ora 5, deja dinspre dimineaţa de 1 septembrie; pun la îndemână aparatul de fotografiat Canon, cu gând să iau imaginea lunii albastre. Astfel că, odată sunat-deşteptat-trezit de electronica celularului, să ies cu obiectivul optic la balcon şi –  „Ţac-ţac!” spre albastrul chip al Selenei. Dar, cât mai fac una-alta, răsfoiesc nişte reviste, ajustez la calculator unele imagini, după care ies la balcon, văd că din stânga, de după blocul nostru de locuit de la Ciocana, luna albastră deja prinde a se ivi. Astfel că-i captez şi-i împământenesc această arătare ochilor noştri.

De după bloc răsare luna

          Apoi nu a mai fost nevoie ca alarma celularului să mă trezească la 5, pentru că, probabil, intuiţia îmi fixase de la sine ora ceasornicului biologic, trezindu-mă la 4,25, când am şi luat imaginea plină a împlinitei, dodoloatei, astfel că ambele ipostaze (din 31 august – 1 septembrie 2012) i le înfăţişez aici, pentru ca să ne fie mai suportabilă aşteptarea şi curiozitatea până în 2015, când luna albastră îşi va face, parcă, propria rocada de aur la început şi sfârşit de martie. Rocadă sau, poate, aşa, un pandant calendaristic jalonat la extreme de aceeaşi lună plină-bis.

Luna dinspre dimineaţa de 1 septembrie 2012

 

CÂTE POEME SCRIE POETUL PE ZI?

Pagină de Jurnal

                                                23.XII.2000

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ca am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

ATENŢIE, ROMANCIERI ROMÂNI DE PRETUTINDENI!

Ştiind că în anul 2011 şi în Moldova Estică (Interriverană, Prutonistreană) au apărut câteva romane demne de toată atenţia juriilor, rezistente la cele mai înalte exigenţe în evaluarea scrisului contemporan, reproduc aici un mesaj primit de la criticul literar Alex. Ştefănescu – să se ştie, să se vadă, să se răspândească, să se audă! Pentru că ne este deloc exclus ca distincţia în cauză să-i revină anume unui foarte bun romancier ce locuieşte în stânga Prutului – fiziceşte, dar aflat, spiritualiceşte-creator, în miezul literaturii europene.

Aşadar, iată mesajul ce nu poate decât să bucure şi să încurajeze:

"PREMIU DE 10.000 DE EURO PENTRU CEL MAI BUN ROMAN SCRIS ÎN LIMBA ROMÂNĂ ŞI APĂRUT ÎN 2011. Îmi anunţ pe această cale toţi cunoscuţii că fac parte dintr-un juriu, care îi mai cuprinde pe Dan C. Mihăilescu şi Daniel Cristea-Enache, constituit pentru nominalizarea a cinci romane scrise în limba română dintre cele apărute în 2011. Dintre aceste cinci romane, un alt juriu, format din 20 de bloggeri, va alege romanul al cărui autor va primi, în cadrul unei festivităţi organizate la 6 noiembrie 2012, un premiu de 10.000 de euro. Pentru înscriere, fiecare participant va trimite, prin poştă sau curier, trei exemplare din romanul său însoţite, în mod obligatoriu, de Formularul de înscriere (poate fi descărcat de aici www.acadecu.ro.). Înscrierea în concurs poate fi făcută de autor sau de editura care îl reprezintă. Adresa de corespondenţă a Organizatorului este: Bd. Constructorilor 20A, sector 6, 260512, Bucureşti, România (Clădirea IPROMET, etaj 3). Înscrierea poate fi făcută şi personal la adresa mai sus menţionată, în intervalul orar: 10,00-16,00. Persoană de contact Mario De Mezzo, telefon 0722 368 120. Termenul limită este 23 septembrie 2012, ora 23,59. Orice trimitere după acest termen nu va fi luată în considerare."

VOCEA LUMII DESFĂTATĂ

Poate ştiaţi – unii, alţii – nu că Barbu Lăutaru nu e, totuşi, un personaj de legendă, ci a fost om şi mare artist – a cântat împreună cu Liszt – în carne şi oase care, fireşte, ca tot ce e fiinţă dumnezeiască trebuia să aibă şi ea un mormânt.

Poate ştiaţi – unii, alţii – nu că Barbu Lăutaru, pre numele său rostit la botez Vasile Barbu-Stan, îşi are odihna de veci în curtea Bisericii Zlataust din Iaşi şi i-am luat imaginea fotografică a mormântului în primăvara acestui an, la Zilele Revistei „Convorbiti literare”.

Astfel arată astătzi mormântul lui Barbu Lăutarul

„Zlatoust”, descălecat din tradiţia slavonă a bisericii noastre de acum trei secole, în româneşte se zice: Ioan Gură de Aur, ceea ce oferă un transfer de sugestie spre măiestria marelui lăutar, care a fost Barbu Strună de Aur. În acea zi de vineri, 27 aprilie 2012, în acel colţ tihnit al Iaşului peste mormântul celebrului cobzar şi cântăreţ dăinuia o linişte senin-aurie în lumină potopitoare de primăvară darnică.

Iniţial, la mormântul lui Barbu Lăutaru fusese instalată şi această placă

Aspectul general de cânva al mormântului

Şi acea linişte senin-aurie ne făcea să auzim în adâncul firii noastre nemuritorul… portret de lăutar al celui care cânta:

Eu sânt Barbu Lăutaru,

starostele şi cobzarul,
ce-am cântat pe la domnii
şi la mândre cununii .

Of , of , of mi-aduc aminte
of , of , of că mai-nainte
niciun chef nu se făcea
fără astă cobza mea .

Dar acum amar mi-e mie
de când lumea-i pe nemţie
nu mai am în lume glas
şi pe uliţi am rămas.
 
Dar să ştiţi c-am fost odată
vocea lumii desfătată
şi-nchinaţi câte un pahar
pentr-un Barbu Lăutar.

 

DESPRE CANIBALISM LITERAR ŞI TRESTIA GÂNDITOARE

Pagini de jurnal

22.X.1984

Încântătoare privelişti şi metamorfoze pe fosta moşie a lui Vitebski. Sau, precum zicea Aureliu Busuioc, pe când era redactor-şef la „Tinerimea”: „Am trei lucrători exemplari – Stegaru, Croitoru şi Vitebski” (de fapt, unul şi acelaşi în trinitatea pseudonimelor). Pe acolo par a-şi face loc curăţenia şi bunul gust.

Cimpoi zice: „Universialitatea din Chişinău” pentru „Universitatea din (respectiv)”.

25.X.1984

Canibalism literar (ar fi o locuţiune inspirată de ciorovăielile de la adunările US.). În acest context – şi următoarele: La funeraliile lui Em. Bucov, un coleg se apropie şi mă întreabă: „Ce eşti trist? Îţi pare rău că toate astea vor lua prea mult loc în «Lit. şi arta»”? Sau alta: la funeraliile lui Vasile Coroban, C. Popovici se apropie de V. Senic şi-l întreabă, dacă nu care cumva s-a scurtat prea mult dintr-un articol al său.

Noi, la proporţiile păcatelor noastre, să ne amintim de pilda cu Isus, adaptând-o pe cât se poate la propria existenţă, lipsind-o de aeru-i mistic. În ultima seară, când Isus avea să cadă pradă duşmanilor săi, ucenicii îl întreabă: „Învăţătorule, în împărăţia Domnului Tu, fireşte, sta-Vei de partea dreaptă a Lui Dumnezeu, în dreapta tronului, – iar nouă ce ierarhie ne laşi? Cine va sta alături de Tine? Şi cine va urma alături de El?” Poftim! Îndrumătorul, Mult-iubitul curând va muri. Iar apostolii se dedau întrebărilor fariseice sau doar prosteşti…

Diferenţa dintre venirea pe lume şi plecarea din ea a omului este aproape de neluat în seamă: vine gol, dar pleacă îmbrăcat. Cam atât!

9.XI.1984

A decedat Petru Dudnic. Autojertfă. Om uitat de voinţă, sau atât de slab, încât nu şi-a putut supune şi, deci, impune voinţa, să-l supravegheze.

Petru Dudnic

Cine a spus: „Pentru Univers eu nu însemn nimic, pentru mine – totul”? Adagiul acesta pare a fi mai emotiv decât cel cu trestia gânditoare a lui Pascal, care lasă, totuşi, o umbră de umilinţă.

17.XI.1984

Eugen Doga

Melodia instrumentală a lui Eugen Doga „Pârâiaşul” (sau – „Izvoraşul”?). Acordeonul – limpede, sonor, te face să înregistrezi aproape vizual şerpuirea cristalină a unui firicel de apă. Dar îmi zic că a constata că pârâul aleargă zglobiu, murmură sonor, înveselitor e un fapt ce nu mai poate emoţiona, dat fiind că de milioane de ori s-au făcut asemenea epitetizări ce frizează deja banalitatea. Emoţionează însă altceva: conştientizarea că acest fir de apă, cristalin, copilăros, neogoit, fără griji, aleargă prin… Infinit, prin Univers! Nicio pretenţie de măreţie, nici umbră de orgoliu, nici semn de… scop, ca să ajungă undeva,

AL DOILEA FOTOREPORTAJ DE LA CASA "ZAHARIA STANCU" DE LA NEPTUN



Printre pini, dinspre mare - răsărit de soare.

 



Pe la balcon, din camera vecină ne-a venit un musafir - Pufi.



Cineasta Zinovia Butnaru şi poeta Amelia Stănescu, care a venit de la Constanţa să ne ofere noua sa carte "Couvertures de pluie / Aşternuturi de ploaie".

Leo Butnaru şi Varujan Vosganian.

Ioan Groşan, Doamna şi Leo Butnaru.



UN REPORTAJ-FOTO

Împreună cu soţia Zinovia, am revenit la o tradiţională perioadă marină - între 11-21 august, ca demult, în secolul trecut, s-ar putea spune, la Casa Scriitorilor "Zaharia Stancu" de la Neptun. Şi iată cazul când unui scriitor i se cere să-şi schimbe canonul literar, o cameră de luat vederi... Canon scutindu-l de a risipi multe cuvinte, pentru că oricum infinit mai multe sunt firele de nisip ale ţărmurilor. Pur şi simplu, prezint aici un foto-reportaj, cu menţiunea: uitând să potrivesc cronologia la zi, pe poze apare o altă dată - chiar de altă dată, de acum doi ani! Dar nu e grav. Seria noastră colegială s-a desfăşurat, precum spuneam, între 11 şi 21 august 2012.

În primele două zile, marea a fost precum se vede în imagine, cu plaja pustie, bineînţeles...

În pofida unor adumbriri estivale, Alex Ştefănescu arăta ca totdeauna: veşnic tânăr şi ferice

Liviu Ioan Stoiciu în una din stările sale sufleteşti senine



Marius Ghica



Zinovia şi Leo Butnaru împreună cu Ecaterina şi Ion Ţăranu



Cu Toma George Maiorescu în faţă cu tehnică uşor... sofistricată



Din: COTIDIANUL.RO

Leo Butnaru: Manifestele avangardei ruse

„NOI vă invităm:

AFARĂ –

Din languroasele îmbrăţişări ale romanţei, din otrava romanului psihologic, din labele teatrului-amant, cu fundul spre muzică, -

AFARĂ –

În câmpul curat, în spaţiul cu patru dimensiuni (3+timpul), în căutarea propriului material, propriei măsuri şi propriului ritm... Spre conştientizarea ritmicii maşinilor, încântaţi de munca mecanică, receptând frumuseţea proceselor chimice, cântăm cutremurele de pământ, compunem poemele flăcării şi centralelor electrice, suntem fascinaţi de mişcarea cometelor, meteoriţilor şi de gesturile proiectoarelor care orbesc stelele”.

Acesta nu este un poem, este un fragment dintr-o variantă de manifest, „NOI”, aparţinând avangardei ruse. O avangardă care se află în ultimul deceniu din nou în atenţie internaţională şi care a devenit obiect de interes şi de studiu şi pentru cercetătorii români ai domeniului. Volumul „Manifestele avangardei ruse” este unul dintre cele patru titluri care inaugurează, la Editura Tracus Arte, colecţia „Biblioteca avangardei”, coordonată de Prof. Univ. dr. Ion Pop, unul dintre cei mai reputaţi specialişti români ai fenomenului. Poetul şi publicistul Leo Butnaru, care de câţiva ani publică în revistele de cultură din România, în izbutite traduceri, literatura avangardei ruse şi care, împreună cu regretatul regizor Alexandru Tocilescu, a realizat un spectacol de gen la Teatrul Odeon, a alcătuit antologia cu titlul mai sus amintit, căreia i-a scris şi o aplicată prefaţă şi a însoţit-o cu foarte utile note. Chiar şi numai la o repede ochire, manifestele ruseşti ale avangardei primelor două decenii ale secolului al XX-lea îşi dezvăluie spectaculozitatea, incisivitatea şi limbajul plastic, în comparaţie cu manifestele-surori ale avangardelor europene, mai ales aceea italiană, dar şi cea franceză. Stări emotive care dau în clocot, jocuri de cuvinte sclipitoare, paradoxuri arborescente dau măsura spiritului inventiv şi novator al avangardiştilor ruşi, care s-au iluzionat că „vântul de libertate” clamat de soviete va permite o revigorare pe măsură a literaturii, teatrului şi artelor vizuale (inclusiv filmul) şi care au căzut victime tocmai ale regimului care nu s-a oprit să-i folosească şi apoi să-i aşeze după gratii, să-i deporteze sau chiar să-i ucidă sau să-i facă să-şi ia ei singuri viaţa. Sunt deja bine cunoscute cazurile poetului akmeist Nikolai Gumiliov, soţul Annei Ahmatova, al lui Vladimir Maiakovski sau al, atât de cititului şi interpretatului în ultimii ani şi la noi, Daniil Harms.

Antologia cuprinde manifeste ale akmeismului, ale futurismului rus (care puse faţă în faţă cu manifestele futurismului italian le fac pe cele din urmă să pară devitalizate), ale suprematismului, cu eclatantul program-declaraţie al lui Cazimir Malevici, ale grupărilor numite luciştii şi viitoriştii, ale nimicniciştilor (nicevoki), ale biocosmismului, lumenismului, form-librismului, constructivismului (care reuneşte un grup de poeţi avangardişti ale căror creaţii sunt abia acum recuperate), ale emoţionalismului, ale fuismului (cu nume plastic Ptiu-ismul), ale grupărilor care proclamau supremaţia artei reale şi spectaculoase manifeste de autor, cum ar fi acela al scriitorului Anton Sorokin.

Această carte este tentantă şi pentru cititorul obişnuit, nu numai pentru cei avizaţi sau pentru specialişti, prin umorul uneori chiar negru, dar „à la russe” prin verva imagistică.

                                                                         Victoria Anghelescu

SCRIITORII ŞI BĂTRÂNA MOAŞĂ A SPIRITULUI

Pagini de jurnal

28.VII.1984

                Sosit-am la Negureni, să reparăm casa părintească. De muncă – berechet, de la prag până la hogeag. Peste trei zile soseşte şi Zinovia. Îmi aduce trista şi incredibila veste a decesului lui Aurel David. Ştiam că, după zilele sale lucide, în care am imprimat pe bandă interviul nostru, pe 12 iulie, se afundase iarăşi în bulboanele adâncilor depresii, care au şi fost ultimele.

            Vineri, 3 august, primesc săptămânalul cu interviul. Mi l-a expediat Ion Anton. În aceeaşi pagină – două poeme, ale lui Damian şi Vodă, dedicate lui David. Condoleanţe în chenare. Recitesc interviul – sensurile pe care le expusese cineva, pe când era în viaţă, capătă cu totul alte cuprinderi, deschideri. Chiar şi titlul – „Prefer senzaţia de necuprindere” – parcă ar fi exprimat o ultimă dorinţă a lui Aurel: la 50 de ani, iată-l plecat-ajuns în necuprindere.

           Îmi amintesc unele explicaţii ale sale despre o lucrare neterminată, rămasă pe şevalet, „Flori înfloririi”. Titlul acesta pare a fi o tautologie stângace, însă suprapunerea semantică aici are rostul ei. Atunci, ne servi, pe mine şi pe Andrei, cu un ceai. Foarte dulce. Burac zise că la vârsta lor nu este indicat să consume atâta zahăr. David răspunde că totdeauna a băut ceaiul foarte dulce. Probabil, o necesitate a omului care, în copilărie, a dus lipsă de atâtea şi atâtea lucruri, de mângâieri. De mic copil, Aurel rămăsese orfan de ambii părinţi. Tatăl său, cărturar distins, într-o depresie se aruncă sub tren, prin 1936, lângă Chişinău. Mama îi murise din cauza unei boli infecţioase.

          Uite aşa se stinge un bun artist şi totul, toatele rămân baltă. Cine va avea grijă de cele rămase în atelier în urma lui David? Greu de pus…

Socrate

          Nu pot presupune nici perspectiva eseului pe care trebuia să-l scriu pentru revista „Nistru”. De pe banda magnetică am extras esenţialul. Îmi notasem şi impresiile despre unele din lucrările sale. Va trebui să caut forma adecvată expunerii acestei factologii – am fost ultimul şi unul dintre puţinii ziarişti care s-au apropiat de David şi arta sa.

23.VIII.1984

Ieri – deplasare la Bălţi, să oglindesc pentru „LA” manifestările din cadrul zilelor lit. sovietice. În grup – Ghevorg Emin (Armenia), Oljas Suleimenov (Kazahstan), Veaceslav Kuprianov, David Samoilov (Rusia), Siranuş Ahmed-Zade, Muhammad Ali (Uzbekistan), alţii. De la noi – Ion C. Ciobanu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc.

Într-un fel, ne-am împrietenit cu Kuprianov. Am luat de la el câteva poeme pentru eventuale traduceri. Îi vine greu – versul liber încă nu are libertate în poezia rusă contemporană, cu toate că a fost cultivat de avangardiştii ruşi. Mi-a dăruit cu autograf cartea pe care a tradus-o din creaţia lituanianului Vytautas Karalius.

ALEX ŞTEFĂNESCU DESPRE

UN EUROPEAN ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Leo Butnaru,  În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov, poeme, Chişinău, Ed. Lumina, 2012.

Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculţi şi agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noştri de cultură, de la care am avea de învăţat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist şi traducător de elită, originar din Republica Moldova (s-a născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni din judeţul Orhei). Studiile sale despre avangarda rusă şi ucraineană, traducerile din mari poeţi ruşi ca Velimir Hlebnikov, Marina Ţvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca şi din mulţi alţii din spaţiul slav, propriile lui cărţi de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităţilor limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Civilizat şi surâzător, Leo Butnaru este şi o prezenţă cuceritoare în societate. La discuţiile cu alţi scriitori,  la întâlnirile cu publicul, la festivalurile de poezie din alte ţări se remarcă imediat prin capacitatea de a comunica în mai multe limbi şi prin eleganţa atitudinii.

Cea mai recentă carte de versuri a sa, „În ambuteiaj & Partiţiuni Nabokov” ne oferă prilejul de a-i mai admira o dată inteligenţa artistică şi originalitatea. În mod special, poemele interogative sunt impresionante. Reproduc, pentru exemplificare, scurtul poem „Protograffiti”:

„Zicea-scria apostolul Ioan:/ «...Iar Isus,/ plecându-Se în jos,/ scria cu degetul pe pământ»... −// aceasta îţi vine în gând/ în timp ce-ţi contempli urmele din praful drumului...// Parcă tu nu ai putea fi/ un simplu vreasc cu care mai scrie ceva/ Dumnezeu?...”

 Poetul – un vreasc cu care Dumnezeu scrie ceva în praful drumului – iată o definiţie greu de uitat dintre numeroasele definiţii greu de uitat din această carte.

În: Evenimentul zilei, 14 august 2012

DE PE TIMPUL COZILOR DUPĂ SALAM

Pagini de jurnal

18.VII.1980

              Coadă mare după salam. Chişinău parcă ar fi un oraş de tineret, însă, observă, când e vorba de ceva hrană la magazin – bătrânii apar roiuri, nu alta. Fireşte, trebuie să le arăţi respect, să le permiţi să ia peste rând. Conflictul dintre generaţii ba izbucneşte, ba se stinge (din precauţie). Ideea de a li se deschide bătrânilor magazine aparte...

22.VIII.1980

               Tribunii călimărilor roşii – la naftalina istoriei.

Există un gen de indiferenţă ce reiese din înţelepciune: răbdare, aşteptare şi seninătate sufletească, la gândul că lucrurile au un anumit curs, că timpul orânduieşte totul. Alt soi de impasibilitate – parazitară, ca amestec de lenevie, laşitate şi tâmpenie.

21.II.1983

                   Pe când Ion Podoleanu era director la Teatrul „Luceafărul”, avea în repertoriu două spectacole de-ale sale, pe care, vara, în deplasări, le jucau trei echipe de actori. Ce de-a sate, ce de-a venit! Precum se ştie, la ţară, mai multe spectacole se joacă sub cerul liber. De aia, când ieşea la balconu-i chişinăuian şi vedea ce vedea, soţia dramaturgului ofta cu adâncă tristeţe: „Plouă… Ah, Ioane, iarăşi nu se vor juca trei spectacole…”

În vecinătatea acestui subiect, dar autoironizând, Aureliu Busuioc zice că, pe când la „Luceafărul” i se juca piesa „Radu Ştefan întâiul şi ultimul”, el venea seară de seară la spectacol, să sporească numărul spectatorilor.