UNDE E FRUMUSEȚEA SUFLULUI MONDIAL? - se întreabă poetul

În traducerea lui Leo BUTNARU

 Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare îndrumându-l Walt Withman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea același Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta și „împrejurimile” (și împrejurările) în care s-au manifestat și alți autori, angajați și ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceștia a fost și Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi.

Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învățători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăția vieții” (1926). E o poezie a simplei, „naturalei”, parcă, înțelepciuni, care emoționează prin pilduiri atât de omenești și nepretențioase.

*      *     *

Am citit poezie.

Ea nu m-a împrospătat!

Da, e scrisă armonios, bine;

Cum se cere, parcă…

Chiar conține două cuvinte

Despre tânga omenească,

De înțeles –

Din trândăvie…

Dar mai departe ce urmează?

Femei,

Dragoste trupească,

Vin, chefuri,

Prietenie

La beție și baluri.

Dar mai departe?

Mai departe – un rob nevăzut,

Nechemat,

Pe spinarea sa biciuită

Aduce dulciuri

Morților…

Și continuă

A face marea minune –

Mereu transformă

Sângele în vodcă

Pentru bețivani

Și pentru cei adormiți.

Dar VIAȚA unde e?

Unde e omenia?

Unde e frumusețea

Suflului mondial?

Pentru că au existat astea toate.

De ce în poezie

Nu strălucește

Forța iubirii?

Poezie a celor liberi,

Poezie a armoniei universale,

De tine-mi este dor,

Râvnesc minunatele tale licori.

Dar știu – nu va fi să le am…

Însă cunosc cartea, unde se află ea,

Și tot învăț, învăț s-o citesc.

2.VII.1924

*      *      *

Între două

Imense muțenii –

Tăcerea de până la naștere

Și tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăț a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Și dacă-l ratez,

Îl distrug?!

22.V.1924

O TÂNĂRĂ ȘI NEFERICITĂ POETĂ DIN ARGENTINA...

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Inele de scrum

 

Vocile mele cântă

încât să nu le cântați voi

să-mi ticsiți gura cu perle în zori

veșmintele păsării dezolate în ploaie.

Acolo, în așteptare,

erupe o rumoare liliachie.

Și acolo, când va veni ziua,

o partiție solară sub mici tălpi negre.

Și când e noapte, mereu,

un trib de cuvinte mutilate

cerând azil în gâtlejul meu

pentru ca să nu le cânte

nefaștii proprietari de tăcere.

* * *

tăcere

eu mă alătur tăcerii

m-am contopit cu tăcerea

și lăsați-mă să fac

lăsați-mă să beau

lăsați-mă să spun

*      *     *

naufragiu îndărătul umbrei

îmbrățișarea pentru cel care se sinucide

cu tăcerea sângelui său

noaptea bău vin

și ea dansă goală printre osemintele ceții

*     *     *

animal lansat pe cea mai depărtată urmă a sa

ori fată goală stând în uitare

în timp ce capul ei rupt rătăcește plângând

în căutarea unui corp mai pur

*     *     *

atunci

când va fi să mor

voi dansa

pierdută în lumina vinului

și-a amantului din miezul nopții

SE PREGĂTEȘTE CEVA LA „JUNIMEA”....

Cor. – Sunteți un redutabil „întrebător” (cam cinci-șase volume parcă), precum și un foarte solicitat „răspunzător” (cum ziceați? „Răspund, deci exist!”).

Leo Butnaru: – O situație ce m-ar tenta să parafrazez nițel celebrul imn „Gaudeamus”, punând la un moment dat refrenul: Vivat qui quaerit,/ Vivat qui respondet! Adică, Trăiască cel care întreabă,/ Trăiască cel care răspunde. Prin urmare, aștept întrebările.

*      *      *

Cor. – De câte ori pe durata dialogului nostru ați fost tentat, domnule Leo Butnaru, să vă dedublați individualitatea, plasându-vă un alter ego și în postura celui care intervievează? Sau vă satisface și rolul de intervievat, tocmai pe dumneata, autorul a mai multor cărți de dialoguri?

Leo Butnaru: –  Adevărat e și faptul că de mai multe ori m-am întreținut în convorbiri pentru diverse reviste, în care eu eram cel dus în ispită. În postura care-mi revenise, aveam a constata că un interviu e o dublă confruntare a celui care mărturisește: primo – confruntare cu interlocutorul său, secundo – confruntare/ confundare cu el însuși. Așa că, reiese, în cazul nostru, eu nu ar trebui să-mi dedublez, ci să-mi…  de-triplez individualitatea, la cele două confruntări deja amintite plusându-se și tentația de a-ți pune întrebări dumitale, celei care are inițiativa prezentului dialog.  

Curios lucru – în istoria limbajului uman interogativul apare mult mai târziu decât imperativul și indicativul, pe când aparențele ar vrea să susțină că trebuia să se întâmple exact invers. Întâi întreabă, așteaptă un răspuns, apoi indică sau cere ceva.  

*      *      *

Cor.– Fiind implicați în interviu, e firesc să vă întreb: cine vă sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele XX-XXI”?

Leo Butnaru: –  Interlocutorii?... Doar câteva zeci de ziariști sau colegi care m-au întrebat ei pe mine. Eu sunt cel care am răspuns, care răspund. Pentru că am considerat de datoria mea să nu o fac pe mofturosul, când mi se pun niște întrebări, și să răspund la ele. Odată ce eu, pe parcursul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de personalități; era firesc să-mi întorc, onest, datoria.

Fișă bibliografică: 

ALTE INTERVIURI din secolele XX-XXI : [interviuri, chestionare de presă cu Leo Butnaru] – Iași: „Junimea”, 2018. – 454 P.

C u p r i n s:

Interviuri: Înaintea și în urma noastră – legendele lumii ca o disperare a frumuseților (Marius Tupan); Despuiată de cuvinte, comunicarea umană ar părea una a roboților (Luminița Țâgârlaș);  Nu mă consider ambasador, ci scriitor român (Nicolae Roibu); Intelectualul ca personalitate (Ion Iachim); Turnir poetic la Stockholm (Vitalie Ciobanu); Nu am fost niciodată minoritari... (Dan Stanca); Literatura e ca infinitul – cu centrul pretutindeni și marginile nicăieri  (Cristina Cârstea); Mă las în libertatea revelației de sine… (Victoria Milescu); Cartea sau, poate, iluzia care ne reprezintă (Gheorghe Budeanu); Din păcate, unii colegi au trecut brusc pe alt versant… (Ion Proca); Muzica te face să trăiești mai din plin (Nina Jovmir); A fi scriitor român și a te plasa în câmpul axiologic universal nu sunt lucruri incompatibile (Petruț Pârvescu); Exilul interior sau nevoia de adevăr (Discobol); Cred că este momentul când se recunoaște că valorile sunt aceleași, dacă este vorba de un autor important, oriunde s-ar afla dânsul în context românesc (Dumitru Crudu); Simbioze românești în concordanță cu suflul și pulsul general-european (Ognian Stamboliev); Scriitorul este construcția operei sale, precum și opera este construcția scriitorului (Angela Baciu); Lectură, cititor, carte (Iulian Boldea); Despre agenții „noștri” de circulație în ale... patriotismului clamoros (Aurelia Borzin); Cultura trebuie susținută în regim maxim, precum securitatea națională (Vitalie Ciobanu); Două state – o singură literatură (Aurelia Borzin); „Douămiiștii ăștia sunt foarte supărați și pesimiști…” (Crista Bilciu); „Junimea” a fost o… gașcă?  (Mircea V. Ciobanu); Țin la prieteniile literare, la afinitățile elective, inclusiv transfrontaliere… (Doina Stimpovschi); În pofida cosmopolitismului, trebuie să rămâi fidel sieși, dacă e posibil – original, irepetabil, interesant (Gellu Dorian); Harul de a te contemporaneiza, de a rezona cu modificările de sensibilitate care se întâmplă mereu în lume (Lucia Negoiță); Memorie, identitate, literatură (Iulian Boldea); Istoria avangardei ucrainene este una sângeroasă... (Galina Tarasiuk); Posteritatea și dreptatea la toate timpurile… (Irina Petraș); „A fi sau a nu fi?” – acesta e răspunsul… (Rodica Lăzărescu); Despre alegorie (Tatiana Braicov); Poezia strictului necesar înseamnă să ajungi sinteze, la esențe întru eleganța simplității și simplitatea eleganței (Silviu Băcăuanu-Neamț); Format într-un spațiu și eminescian, și urmuzian, și caragialian, dar și – dostoievskian (Hristina Doroftei); Sub aspect valoric, literatura presupune înălțimi și orizonturi mereu deschise (Gheorghe Budeanu); Scriitorii și riscurile meseriei (Laura Poantă); Maeștri și discipoli (E. Galaicu-Păun); Literatura română dintre Prut și Nistru, la un secol de la unirea din martie 1918 (Hyperion).

Chestionare: În ordinea priorităților (Sud-Est); D`ale literaturii române dintre Prut și Nistru  (Contrafort); Criterii și valori în literatură  (Sud-Est); Sentimentul național al românilor în epoca totalitară (Contrafort);  Literatura și conștiința cititorului (Sud-Est); Crezul intelectual (Contrafort); În loc de adunare generală, una... caporală (Contrafort); Starea de profesionist și cărțile tranziției  (Contrafort); Bilanțuri 1998 (Literatura și arta); 27 martie 1918 și prioritățile prezentului  (Contrafort); Lectura de carte rusă: atu sau?... (Contrafort); Moment de cotitură, sau de criză? (Tomis); După un deceniu... (Sud-Est); Debutul (Argeș); 22 decembrie 1989  (Crai Nou); Primăvara poeților  (Familia); Ce înseamnă să fii patriot?  (Vitraliu); Cartea de căpătâi (Timpul); Există literaturi mici si literaturi mari?  (Ziarul național); Diaspora (Timpul); Colinde și colindători  (Jurnal de Chișinău); Sărbătoarea și stresul (Jurnal de Chișinău); Cum este cititorul dvs. ideal?  (Apostrof); De ce scrieți? În ce credeți?  (Alpha) Cenzura și autocenzura  (Mișcarea literară); „Contrafort” – 20 de ani  (Contrafort); Ce vă amuză? (Jurnal de Chișinău); La ce bun critica literară, acum?  (Discobolul); Cultura în democrație: opțiuni și contradicții  (Sud-Est Cultural); Să învățăm marele adevăr: mediocritățile trebuie descurajate  (Vitraliu); I.L. Caragiale vă invită să răspundeți  (Apostrof); Imaginația, realitatea și viața literară  (Apostrof); Anchetă de vacanță (România literară); Planuri în lumina „Luceafărului”  (Luceafărul de dimineață); Literatura în puterea textului literar. mutații de interes  (Mișcarea literară); Doamnele omagiate la „Luceafărul” (Luceafărul de dimineață); Zăpezile de odinioară  (Apostrof); La cumpănă dintre ani 2017 / 2018  (România literară).

DESPRE POEZIA INSPIRATĂ DE ORAȘ

Spre sfârșitul lunii februarie a anului 2018, regizorul-moderatorul unei emisiuni TV mă urcase pe colinele cartierului Ciocana, întrebându-mă despre cum m-am orășenizat eu, dacă am conștientizat acest fapt și dacă o fi intrat el sau nu în poezia mea de tinerețe etc. Uite, acolo, pe culmile celui mai înalt cartier din  (aproape...) metropola moldavă m-am surprins să constat – jur, fără orgoliu! – pur și simplu m-am surprins să constat că, în studenție, în primele cărți ale autorilor  din generația numită șaptezecistă, eu, țărănașul de ieri, am fost cam unicul, ca să nu zic adevărul curat – chir unicul care a scris despre oraș, despre orașe. Și mi-am amintit de poemele cu tematică urbană din prima mea carte, „Aripă în lumină” (1976), în care (o iau metodic), în poemul „Luni” (p. 14), „Peste piața toată și 

dincolo de ea/ din turn se aude cum scârțâie/ timpul în orologiul pe care/ pe semne/ cel ce trebuia să o facă/ a uitat să-l ungă./ Curând prin geamurile deschise,/ de pe balcoane/

se va ros-

    to-

          go-

                li în stradă/ alarma soneriilor deșteptătoare-a/ începutului de nouă săptă/

-mână muncitoare,/ și inimă,/ și creier –/ la fel”.

Peste o pagină, apar versurile despre „Cerul, asfalt albastru”. După pagina 47, în care, semi-urbanistic, să zic, „vine” Hermes, „Zeul călătoriei și al soliei”, „care fâlfâie din gleznele cu aripi” (Rilke), împreună cu arborii, făcând „cros/ după geamul mașinii”, „însă totuși le-o ia și ajunge înainte/ motorul cu aripi mari la călâie”, până la urmă Hermes, zeul alergării, „căzut obosit/ în colbu-nflorit peste cale,/ bocește de ciudă că l-a întrecut mașina,/ și lacrima sa/ e strop de benzină ce arde”. Pe pagina următoare, de la benzină revenim la petrolul din care a fost extrasă aceasta, despre el fiind vorba în poemul „Metamorfoză în apropiere de Baku”: „Purtând peste oraș norii grei,/ dimineața dăinuia cu prevestirea/ unei ploi prelungi , clocotitoare”, însă, după amiază, reveni arșița, „de parcă/ negrii nori au ars ca mari cisterne/ de petrol,/ coborându-și flacăra/ peste corpurile noastre”.

Aduce/ adie a... oraș și următorul poem, „Schiță de scenariu pentru un film cu desene animate”.

„Motiv spaniol” e de asemenea un poem urban, dat fiind că în el e vorba de coridă, iar aceasta nu se ține într-un sat, – nu? Iar când reușește să evadeze din arenă, taurul „își zicea că la sfârșitul străzii/ va începe libertatea lui/ și pacea”...

Înșfăcându-se de barele vagonului / poeme din Rusia

*     *     *

Văcuța-Domnului

urcă pe sticla geamului.

Sticla e caldă și curată

pentru că e-n miez de toamnă.

Văcuța Domnului a confundat anotimpurile.

Ce grăbită e.

Ce curajoasă și dementă e.

Nici chiar nu știu

ce-o fi mai mult în firea ei:

curaj sau demență.

*     *     *

Singur în odaie:

pun muzică

și dansez

de minune

gândindu-mă la rudele decedate.

Nu pot înțelege

de ce sunt considerat

un dansator prost.

*     *     *

Educatoarea albă stă pe banca din parc

punând piciorul pe bancă.

În jur – doar copii negri

se îmbulzesc, se răspândesc.

Unul din ei cântă la unul din degetele piciorului ei

un motiv chinezesc.

După gardul ruginiu

stă un bărbat ce are-n colțul ochilor

punctișoare albe de iaurt.

Dar ce au aici a face versurile?

Ce fac eu aici?

Cum de-am nimerit aici?

O MARE ȘI NEFERICITĂ POETĂ ITALIANĂ

Cocoșatul

Ca de obicei, abandonând cheiul zilei

eu cuceresc ziua palmă cu palmă:

ziua din apa atât de vineție,

cu o expresie de indiferență deplină.

Ziua pe care o obțin cu atâta greu

între două maluri ce nu rezolvă nimic, –

ceva irezolvabil pentru viață

...și nimeni nu mă ajută.

 Dar uneori vine un cocoșat

pe care-l presupun de simbol al bucuriei

înzestrat cu harul unui ciudat profet.

Și pentru a-și ține promisiunea,

el mă poartă pe umerii săi.

*      *      *

Poeții lucrează noaptea,

când timpul nu-i grăbește,

când e stinsă rumoarea mulțimii

și se termină linșajul orelor.

Poeții lucrează-n întuneric,

ca șoimii de noapte sau privighetorile

ce-și revarsă dulcile triluri,

temându-se să nu-l supere pe Dumnezeu,

însă în liniștea lor poeții

fac mult mai mult zgomot

sub stelara cupolă de aur.

*      *     *

Casa mea este înjghebată din cârpe

nu știu de ce bogăția

încă nu m-a vizitat

de altfel ca și moartea

însă acestea fac vizite imprevizibile

pe care le aștept, mereu

*           *       *

În această noapte cu lună

am aprins focul

pentru a ademeni musafirii

precum fac prostituatele

pe marginea drumurilor

însă nimeni nu se opri să privească,

și focul meu s-a stins.

*      *      *

Vailati care picta pânze oribile

zicea că pentru un sărut mi-ar dărui un „nud” de-al său

însă eu nu l-am sărutat

pentru că din păcate

un tablou urât aduce nenoroc.

DIN MINIATURA POETICĂ

Iar dacă Poeziei i-a fost dat să înflorească în Patria mea, eu, îndrăznesc să spun, i-am fost totdeauna o radioasă și adevărată martoră… Sunt convinsă că noi nici până astăzi nu știm întru totul ce minunat cor de poeți avem și cât de tânără și mlădioasă e limba rusă și că de nu prea multă vreme scriem versuri, pe care le iubim și cărora le credem.

Anna Ahmatova

În traducerea lui Leo BUTNARU

Eduard ASADOV     (1923 – 2004)

Mini-glumă

Cel ce are succes

Cam supără lumea, se știe.

Are mulți prieteni acel

Care nu prea poate să scrie.

Deci, iată dilema, zic,

E complicat, oricum o dai:

Sau să scrii poeme minunate

Sau prieteni să ai.

Adolf AVRUSIN     (n. 1936)

Nictemer

1.     noapte

Pe noapte

orașul își îmbracă pijamaua

cu dungi de ocnaș

trasate de

întuneric și clar-obscuritate.

Se târăște un troleibuz

dibuind cu brațele-i pe sus

în căutarea drumului.

Vântul lovește

în frunte, în față – doborâtor.

Oamenii

grăbesc

spre   

       casă.

2.     ziuă

Zăpada cernută de

pădure

e tupilată la rădăcina tulpinilor.

De altfel

Nu am niciun chef

să plec la Moscova*...

de-ar fi barem să se vopsească asfaltul

în șapte culori...

sau de-ar desenat pe vreun satelit

inima

străpunsă de săgeată.

3.     în general

Mă înțelepțesc.

Devin consistent.

Tot mai acute-s dorințele,

le ascund tot mai adânc.

             _______ 

*Poetul fiind din Leningrad (pe atunci), dă ușor în vileag inconciliantele orgolii ale celor două capitale ruse care nu se prea... suportă una pe cealaltă.