CAPUL ŞI EŞAFODUL (sau viceversa)...

 Zilele acestea, completez, nuanţez unele eseuri din volumul „Şlefuitorul de lentile” (Ed. "Prut Internaţional", 2005). Mai aleg-culeg din exemplele care s-au tot adunat din lecturile/ studiile ulterioare, dirijându-le spre „microcapitolele” tematice din compartimentele mari ale cărţii. Unul din aceste subcapitole ar putea fi intitulat "Capul şi Eşafodul" (sau viceversa). Urmează.

Şi iarăşi de la Buddha cetire, magistru hindus care îşi sfătuia discipolii: „Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru prima oară. Priviţi totul cu nesaţ, ca şi cum aţi vedea pentru ultima oară”. În cazul împăratului roman Adrian, „ultima oară” echivală cu încercarea de a muri cu ochii deschişi. Exact aşa i se întâmplă lui Thomas Moore: capul lui, „luat” la ordinul regelui-tiran, expus pe un pod de peste Tamisa, pe faţă cu o expresie de necurmată ironie, privea cu ochii larg deschişi la trecătorii cuprinşi de groază. Până la decapitare însă, cuvintele sale de pe urmă Moore, glumind, le-a schimbat cu călăul ce-i indica spre butucul însângerat deja cu alte ocazii similare. Care a fost acel novissima verba al incurabilului utopist? Nu avem cum şti: călăii nu-şi scriu memoriile... Ce-i drept, eternitatea apusurilor celebre cunoaşte şi excepţii. Spre exemplu, nimerind în fatala situaţie ca cea a lui Moore, poetul francez André Chénier reuşi să facă în aşa fel, ca ultimele-i cuvinte să fie auzite nu doar de călău, ci şi de toţi cei care asistau la execuţie. Înainte de a-şi pune gâtul pe butuc, tânărul bard (avea doar 32 de ani) duse degetul arătător la tâmplă şi, evident, referindu-se la propriul cap care, peste câteva clipe, avea să se rostogolească în funestul coş, rosti: „Şi totuşi, am avut ceva în el...” E drept că asupra concluziilor subsecvente ce s-ar putea trage din exemplele de mai sus opiniile se împart, precum în cazul esteticianului Veijo Meri care consemna destul de oţărât: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii. Când i se aproprie ultima oră, poetul îşi scrie ultimul poem. În ceasul morţii, umoristul arde tot ce poate din opera lui, şi ar vrea chiar s-o ardă în întregime (Boccacio, Gogol, Kafka). Poetul se ia în serios, umoristul ia şi el moartea în serios. Iată ce atestă superioritatea umoriştilor în materie de înţelegere a seriozităţii. Poetul se ştie din aceeaşi stofă cu poemul său, ceea ce îi conferă nemurirea. El nu moare niciodată (Pound). Umoristul este nefericit, el ţine de lumea asta, este pământean din creştet până-n tălpi, cu atât mai mult cu cât caută aproprierea de Dumnezeu”.

E aici o posibilitate de a schiţa un întreg capitol, intitulat „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, deoarece eşafodul a fost, cu siguranţă, una din scenele deschise, publice, cele mai sângeroase din istoria omenirii, din istoria capetelor luminate, (dar şi întunecate! – precum vom vedea în exemplul ce urmează imediat) ale acesteia.

Astfel, prin domnia sa absolutistă, agresivă, negaţionistă faţă de orice crâcnire, de jos, întru ceva libertate, regele Angliei Carol I s-a pomenit în faţă cu masele nemulţumite, furibunde, aliate cu burghezia şi nobilimea de spiţă nouă în revoluţia din anii 1642-1649. Cel din tron este judecat de parlament, acuzat şi condamnat ca tiran, asasin şi duşman public, fiind decapitat în faţa palatului Whitehall. Aflat deja pe eşafod, în ultimele clipe ale vieţii, Carol I îi arătă episcopului Juxon spre fastuosul palat în care se manifestase ca despot, rostind doar atât: „Remember!” Adică, „Aminteşte-ţi!” ce am fost – cel cu toată puterea, şi ce am ajuns – cel care se va înclina sub ghilotină. Nu era nici primul, nici ultimul în atare situaţie fără ieşire.

Dacă regele Angliei era contra libertăţii cetăţenilor ţării sale, impetuoasa franţuzoaică, madam Roland de la Platière, din contra, pleda pentru libertate, susţinând revoltele anti-absolutiste din ţara sa, pentru ca, sus, pe eşafod, în cele din urmă cuvinte ale sale să tragă o concluzie ce poate fi considerată ca având în subtext  (şi) dezamăgirea: „O, Liberté, que de crime son comet en ton nom!” (O, Libertate ce de-a crime se comit în numele tău!). Astea se întâmplau, se auzeau în ziua de 8 noiembrie 1793…

Acum să punem în balanţă cuvintele din urmă ale unui rege, cel al Angliei, Carol I, cu cele ale unei regine, Marie-Antoinette, a Franţei. Aceasta, pe când urca pe eşafod, îl calcă din greşeală pe picior pe Sanson, călăul. „Je vous demande pardon, Monsieur”, se scuză regina. Şi acestea i-au au fost ultimele cuvinte....

După ce făcuse aceeaşi cale – spre la eşafod (cam la jumătate de an după regina Marie-Antoinette, pe care o detronase!), Danton a prezis (a cobit?...): „Robespierre, tu me suivras!” (Robespierre, mă vei urma!) A fost demult, la începutul lui aprilie 1794, şi, fiind reproduse, readunate în dictonul memorabil, unele detalii, nuanţe mai deviază ca interpretare, încât unii martori susţineau că Danton (unul dintre părinţii-fondatori ai Primei Republici Franceze, primul preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale etc.) ar fi exclamat: „J’entraîne Rpbespierre!” (Îl trag după mine pe Robespierre!), alţii reproduc fraza în forma: „Eşafodul te reclamă. Tu mă vei urma, Robespierre!). În drama sa istorică „Danton”, Romain Rolland intervine „creator” în situaţie, pentru a lumina ideea (despre întunericul abisului în care cade viaţa omului!), protagonistul condamnat spunând: „Eu deschid groapa, Robespierre va veni după mine”. (În linii mari, ar trebui de remarcat – dar fără cinism, – că, pe eşafod, cei mai mulţi ingenioşi i-a dat Franţa. La o adică, ea a dat şi însuşi eşafodul, ghilotina…)

Dacă e să revenim la „deschizătorul” de capitol „Eşafodul şi capul”, sau viceversa, André Chénier, ar trebui să credem că nu este cazul ca poeţii să se supere pe domnul  Veijo Meri care (consemnam mai sus) concluzionase cam morocănos: „Nu există persoane mai lipsite de umor şi mai amuzante decât suveranii şi poeţii”. De ce s-ar supăra cei inspiraţi de muzele Olimpului, odată ce însuşi titanul Ludwig van Beethoven avusese destul spirit – cum să-i spun? – autoironic, ultima verba fiindu-i: Plauditi amici! Finita est comedia! (Aplaudaţi, prieteni! Spectacolul s-a sfârşit!). Dar genialul neamţ urma pilda unui faimos actant al antichităţii. În „Viaţa celor 12 Cezari”, Suetoniu povesteşte că, pe patul de moarte, împăratul roman August ceru o oglindă, se pieptănă şi îşi rase barba, apoi îi întrebă pe cei din preajmă: „Nu-i aşa că mi-am jucat bine rolul vieţii?” „Aşa e!” i se răspunse. După care supremul rosti ultimele sale cuvinte: „Plaudite, acta est fabula!” – „Aplaudaţi, spectacolul s-a terminat!” Ulterior, faptul că într-adevăr şi-a jucat excelent rolul (a fost primul împărat roman) l-a confirmat şi de decizia senatului de a-l vota pentru panteonul zeităţilor romane, sanctificându-l.

ÎNTR-UN PICIOR

...sau câte poeme scrie un autor într-o oră, într-o zi...

Când constatam că Nichita Stănescu scrisese, dictase, dedicase câte 7-8-9 poeme pe zi (bineînţeles, unele dintre ele nefiind decât texte de aproximaţii licrico-sentimental-ludice), mă cam miram. Astăzi, însă, după ce am descoperit unele date „noi”, trebuie să remarc că pe linia sa de productivitate literară cvasi-slavă sau semi-slavă Stănescu nu pare decât un prunculeţ nevinovat, care abia gângureşte în comparaţie cu… cvasi-semi-premergătorul său Feodor Sologub (1863-1927) care, în mai 1923, îi mărturisea lui Konstantin Ciukovski că mai are nepublicate încă… 1 234 de poeme! Le întreţinea, le clasifica în ordine alfabetică. Spunea că totdeauna a scris foarte multă poezie: „Spre exemplu, în ziua de 6 decembrie 1895, am scris patruzeci (!!) de poeme. Mai bine zis, un grupaj, un întreg ciclu”. Iar Sologub e considerat unul dintre poeţii ruşi importanţi şi poate concura cu brio cu Stănescu şi încă nu se ştie cine ar ieşi învingător. Cu toate că în literatură „competiţia” ţine de absurd şi de orgoliu vicios… Contează doza de personalitate pe care o are scriitorul, iar plămada personalităţilor e totdeauna alta, diferită de la poet la poet, incomparabilă.

Viteza de elaborare literare, în speţă – poetică a fost motiv de discuţie încă din antichitate. Astfel, poetul satiric roman Lucilius scria extrem de alert, cineva dintre contemporani spunând că respectivul autor era în stare să dicteze cam 200 de versuri într-o singură oră, ba mai mult – făcea asta... stând într-un picior. De unde şi maxima Stante pede (Stând în picioare), derivată din singularul Stans pede in uno (Stând într-un picior), pe care o utilizase Horaţiu în prima sa „Satiră”, referindu-se chiar la isprava de campion în versificaţie a lui Lucilius.

Geoge Coşbuc, însă, pare să dezavueze nu că metoda, ci „productivitatea”, randamentul versificator obţinut în timp ce vreun autor stă, bineînţeles – figurat vorbind, într-un picior, pentru ca, în finalul „Sonetului”, din care extrag exemplul, părând să fie aliatul lui Lucilius („Eu sute de sonete-ţi fac de-acum”):

„Şi şterg mereu şi şterg şi merge-ncet.

Opt versuri le-am făcut! aşa cu gluma,
Dar stante pede iată mai un vers,
O, de-aş găsi acum o rimă-numa;

Dar haid! şi fără rimă văd c-a mers.
Eu sute de sonete-ţi fac de-acuma!
Arhangheli, trâmbiţaţi prin univers”.

Pare-se chiar în ultimul său interviu rostit pe pământ (Probabil, este intervievat şi acolo, unde a ajuns după…), Mircea Ivănescu se referea la americanul Merrill Moore care „…era un model pentru mine, pentru că îşi compunea poeziile la chestiunea aia de imprimat, la pâlnia aia, cum se cheamă, în maşină, în timp ce conducea, şi se spunea în materialul bibliografic că scrisese o sută douăzeci de mii de sonete. Scria în proporţie de cinşpe pe zi, exact aşa cum le povestea, şi avea acasă la el un fel de garaj în care ţinea aceste o sută douăzeci de mii de texte. Probabil că n-au fost publicate, nu-mi închipui că…” 

Cine ştie, poate e chiar cazul să ne închipuim că… 

66 DE GĂLEŢI CU OUĂ

26.IV.1994

Povesteşte Nic. Marciuc – cât a mai îngăduit cu TIR-ul în vama de la Albiţa, văzu multe. Să zicem, 66 de găleţi cu ouă pe care 33 de ţărani din Cărpineni le duceau la târg la Huşi. Într-un autobuz care nu avea atâtea locuri, 33, încăpuseră bieţii săteni cu cele 66 de găleţi cu ouă, ouă cu care colhozul agrarianului agresiv D. Creţu le plăteşte, în loc de bani, munca. Serviciul sanitar vamal le cere acte care să adeverească buna calitate a mărfii. Ţăranii sunt în derută, neavând atare certificate. Doamna de la control e de neînduplecat: „Vă întoarceţi şi îmi aduceţi actul. Nu vă pot permite, pentru că pot rămânea fără lucru”. Tratative grele, îndelungi. În fine, sentimentul de milă îşi spune cuvântul: cărpinenii sunt lăsaţi să treacă, dar să nu plece mai departe de Huşi, să nu inunde ei România cu albeaţa produsă de găinile colhozului agrarianului Creţu…

4.V.1994

Ieri, telefon de la Laurenţiu Ulici. Problema: să afle cine este ne-onestul director al editurii „Hyperion”. Din nou e revoltat Gellu Naum, care mai avusese conflict pe bază de piraterie cu această instituţie. (Întru aplanarea neînţelegerilor, plecaseră doi reprezentanţi ai „Hyperion”-ului. Marele suprarealist a primit ceva onorariu, în contul muncii prestate i s-a transportat şi un televizor color.) Însă editura chişinăuiană continuă să lanseze opere literare traduse de Naum (de data aceasta un Stendhal), fără să-l pună la curent pe românizatorul lor. Unde mai pui că pentru respectiva lucrare (deocamdată nu ştiu care) distinsul poet are încheiat contract cu editura „Moldova” din Iaşi.

Ulici nu avu cum să găsească pe cineva la telefon, la „Hyperion”. In corpore, personalul e într-un nedeclarat concediu forţat pe cont propriu, din cauza instabilităţii şi tâmpeniilor de piaţă basarabeană.

Îi voi telefona lui Valeriu Matei, să-l pun la curent.

Laurenţiu Ulici îmi spune că marea adunare a scriitorilor români va avea loc pe 16 mai la Teatrul Naţional din Bucureşti. Suntem invitaţi şi noi, vreo 6 persoane, însă pe cont propriu. Cam costisitoarea adunarea, dar să vedem…

30 DE MILIOANE DE AUDIŢII! - FANTASTIC!

Nu o dată am avut impresia că există opere, partiţii muzicale cu adevărat desăvârşite, care nu pot nicidecum să nu placă oricărui pretenţios în axiologie sau chiar şi ignorantului. Numai că – asta e! – omul este imprevizibil. Se întâmplă că, fiind mai la îndemână să le deschid, ascult unele din celebrele lucrări ale giganţilor muzicii lumii. Şi, uneori, consult şi numărul de accesări (deseori, impresionante!), la numărul de ascultători care au bifat că le place. Dar – să vezi! – capodoperele au şi din cei care nu le plac. Un exemplu: fermecătorul „Adagio in G Minor” de Albinoni înregistrează 42 706 de aprecieri pozitive, dar şi… – atenţie! – 746 de inşi au dat click că… nu le place! Ei bine, numărul lor aproape că nu contează, s-ar putea spune, odată ce numărul de accesări e uluitor: 11 421 756! Chiar aşa: unsprezece milioane patru sute douăzeci şi una de mii etc.! Piesa a fost încărcată pe 7 martie 2007. Au ascultat-o câte un milion şi jumătate de oameni pe an. Fantastic!

„Serenada” lui Schubert a fost postată pe 1 februarie 2008 şi, până în prezent, a înregistrat 6 252 772 de audiţii. Să vezi, la 334 de indivizi această piesă nu a plăcut…

E captivantă această statistică a capodoperelor pe net.

Hai să mai extrag un exemplu, „Für Elise” de Beethoven: de pe 16 martie 2008 a adunat 14 259 936 de audieri. Nu a plăcut la 1 806… Ăştia cine o fi, nişte… satanişti?!

Şi un alt exemplu ce te lasă cu gura căscată, de mirare şi bucurie: „Sonata lunii”, încărcată pe 15 decembrie 2010, a avut – câte credeţi? – 20 de milioane 408 mii 929 (inclusiv cea din aceste clipe, când transcriu datele contorului).

Iar campion par a fi „Anotimpurile” lui Vivaldi: din ianuarie 2008, a adunat 30 de milioane 300 de mii de ascultători…
Însă revine în forţă Beethoven! "Sonata lunii", încărcată pe 25 martie 2006, a adunat deja... 57 335 584 de audiţii! Da, 57 de milioane...

Audiţie plăcută! Mulţumiri, YouTube!

Deja de vreo patru decenii, cred, ţin sub un geam al bibliotecii mele o carte poştală cu chipul august al lui Beethoven. A fost expediată Ninei de pe strada Bulgărească, colţ cu str. Aleksandrovskaia din Chişinău, astăzi aceasta numindu-se Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Din păcate, timbrul a fost dezlipit, „sustras”, neglijent, de vreun (pseudo)filatelist, astfel că anul imprimat pe ştampilă nu se cunoaşte. În schimb se vede cifrele 7 şi 9, adică fusese într-o zi de 7 septembrie de până în anul 1917, când ţarismul căzuse. Reproduc aici această carte poştală, cu chipul lui Beethoven atât de îngândurat, de inspirat, ce concordă perfect cu milioanele de audiţii ale operelor sale, de care am scris niţel mai sus.

 

3 PROZE SCURTE DIN REVISTA

Leo BUTNARU

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionesco, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate  întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.

Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.

Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.

Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă  (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!... Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se...).

Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:

– Sisife, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine...           – Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.

– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.                                                                                  

În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi...” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa... De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă...

Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:

– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul

absurdului... Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”...                    

– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.                                                                                                               

– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută...                             

– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.

– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii  în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.                                                                                                                     – Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.                                          

– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.                                                                                               

– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu...                    

– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.         – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.                      

Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale...

BALERINA CHEALĂ

Balerina cheală pleacă din nou la Paris unde, zice, pe la ore lascive dinspre zori, cântă fermecător cocoşul galic şi confratele său pigallic, întrerupând magia ironică a vreunui amant mefistofelic care şi-ar fi tot făcut de cap până să ajungă el însuşi un cap de pod al obrăzniciei suburbane. Hors d’ici canaille!

PRESA BULGARĂ - GENEROASĂ CU UN EMINENT TRADUCĂTOR DIN LITERATURA ROMÂNĂ

Numărul curent al prestigioasei reviste literare "Fakel" din Bulgaria scrie despre Premiul Pentru Traducere, care i-a fost acordat prestigiosului românizator al literaturii române,  Ognian Stamboliev, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău.
În acelaşi număr al publicaţiei este prezentat un amplu grupaj de poeme din volumul "Jefuindu-l pe Picasso", pentru care dl Stamboliev a fost premiat.

 

ЛЮБОВ

Сърцето на мъжа
                и сърцето на жената
се приближиха  дотолкова,
                че между тях остана само
песъчинка – бъдещ бисер
или начало на 
пустиня....

 

ГРИЖА

На клончето,
където откъснаха ябълката,
остана точка – мъничко око,
с което сега дървото
надлъж и шир 
вижда
какво прави 
света
с неговия поглед...

D'ALE TRECUTULUI

26.IV.1994

Ce-am mai văzut la Bucureşti? Vizită de colaborare la editura „Junior”, branşă deviată/ derivată din editura „Ion Creangă”. Director – dna Margareta Nicolau-Plămădeală, nepoata preasfinţiei sale Antonie Plămădeală. Doamnă delicată, prevenitoare. Tratăm condiţiile unor coeditări, prima din ele fiind un basm al celebrei Aristid Lindgren.

8.IV.1994

Mă caută Arcadie Suceveanu. Motivul: doreşte să mă vadă dl Gabriel Bacovia. Ne întâlnim. Fiul marelui George Bacovia a venit la editura „Hyperion” în eventualitatea semnării unui contract pentru un volum selectiv din creaţia părintelui său. Unde e cazat? „În familia dumneaei…” Dumneaei, însoţitoarea lui, este cineva care, acum câţiva ani, ocupase forţat apartamentul care ne fusese repartizat nouă. Ţâu ne-a ajutat să evităm procesul judiciar, portărelul etc., dându-i dispoziţie dlui Iacob să ne repartizeze un alt spaţiu locativ, la alegere (amplasamentul blocului; la Ciocana). Oricum, deja aveam ordin de repartiţie în acel apartament de pe Şoseaua Poltava (actualmente Balcanică); iese că Gabriel e găzduit şi… de noi.

În troleibuz, mă întâlnesc cu Vlad Ciobanu de la care aflu că, de fapt, eventualitatea contractului e necesară pentru aplanarea unui tărăboi, pe care Bacovia-junior l-a ridicat din cauza că „Hyperion” editase acum un timp o selecţie din creaţia tatălui său, dar fără a-i fi plătit fiului drepturile de moştenitor. Ce să-i faci?... Pentru că li noi, la „EUS”, am publicat placheta „O ţară tristă, plină de humor”, în colecţia „Poezii de duminică”, dar, deocamdată, nu suntem pipăiţi la buzunarele contabiliceşti…

POEME DE ILYA EHRENBURG

Din revista

 Născut la Kiev, unde a şi copilărit. Învaţă la Gimnaziul Nr.1 din Moscova, din care este exclus din cauza că frecventa un cerc de revoluţionari. În 1908 este arestat, eliberat pe cauţiune, dar, fără să aştepte procesul, fuge în Franţa. Decepţionat de ideile bolşevismului, se dedică exclusiv literaturii. Debutează cu volumul „Poezii” (1910), la Paris, unde, an de an, publică pe cont propriu alte plachete, expediindu-le prietenilor şi cunoscuţilor în Rusia („Vieţuiesc”, 1911; „Păpădii”, 1912; „Cotidian”, 1913...). Abia în 1916 editează cartea pe care o consideră reprezentativă – „Versuri despre ajun”, remarcată de V. Briusov, N. Gumiliov, S. Gorodeţki. Iar A. Blok, în articolul „Dandismul rus” (1918), se referă chiar la „o modă Ehrenburg”. Traduce din poezia franceză şi cea spaniolă, frecventează cercurile boemei pariziene, împrietenindu-se cu P. Picasso, A. Modigliani ş. a. E de presupus că se întâlneşte şi cu unii dintre intelectualii români, reprezentanţi ai avangardismului european, aflaţi şi ei în capitala franceză, drept argument putând servi şi un poem din 1914, care începe chiar aşa: „Aceiaşi români... Vin greu, ca mierea”. Revine în Rusia, însă revoluţia bolşevică o întâmpină cu ostilitate. Din 1921 locuieşte la Berlin. Dar, peste un timp, are şi o perioadă de creaţie pronunţat „sovietică”, în special în publicistica din anii celui de-al doilea război mondial.

Chiar dacă nu este subliniat în mod special ca aparţinând avangardei, o parte din poezia sa, precum o demonstrează şi mostrele traduse aici, ţine tocmai de spiritul modern, novator, care a caracterizat literatura începutului de secol XX.

*     *     *

Să aştepţi, până moare chiar şi memoria,

Ca ziua să devină de nestrăbătut,

Să te stingi lângă numele scump,

Alergând să ajungi umbră străină,

Spre a nu te încrede oglinzilor,

Până şi de perna ta tăinuind

Că lumina dragostei e de-ngropat,

De ascuns, de adumbrit,

Ca, întâmplător, degetele să nu trosnească,

Însăşi respiraţia să fie strânsă în pumn.

Să aştepţi astfel, încât, şi mort, să simtă el

Peste obraji trecându-i vântul fierbinte.

(1912)

*     *     *

Când se-nstăpânesc neguri cumplite

Şi vântu-mi stinge flacăra din vatră,

Ca în delir, eu, Rusie, îţi văd

Pustiile întinsuri nepopulate.

În semiîntunericul mansardei,

În zvon de caldarâm parizian,

Tu mi te-arăţi de-a dreptul necuprinsă,

Dar la fel – şi spaţiu fără viaţă,

Tăinuind o crudă nepăsare,

Blestemul nedorinţei de-a trăi,

Încât mă tem ca nu cumva să-ţi tulbur

Grandoarea cu atare tânguire.

(1912)

 

PRO METAFORA

Leo BUTNARU
                             din

În ultimele trei decenii ale secolului trecut, se intensificaseră până la – pardon – dezmăţ (cel puţin, aşa mi se părea mie) atacurile meta-literaturologice la adresa metaforei (se intensificaseră – la trecut? Totuşi, încă nu se poate vorbi oarecum... „inactual” despre acest fenomen, ceea ce se va înţelege din argumentele prezentate în continuare). Şi, curios, nu o singură dată, prea săreau peste cal sau îşi făceau cal de bătaie din acest subiect unii dintre cei care, se părea, trebuia să fie, din contra, pro-metaforişti, adică – unii autori de versuri. Poate şi din motivul că, în textele lor seci, rectilinii, căzute în oralitatea narativului ordinar, intimist-jurnalistice, să le zic, cam zburdau caii verzi pe pereţi. De regulă, aceştia erau (mai sunt!) autorii slab culturalizaţi şi, poate, sărăcăcios dotaţi cu har artistic, care nu au o unitate de conştiinţă de creaţie, ca să nu mai vorbim şi de una teoretică, şi care nu se pot remarca prin careva trăsături de stil/ stiluri distincte, nu propun nimic nou (neavând de unde!), nu tind spre primenirea artei întru perpetua ei contemporaneizare, nu vădesc virtuţi întru originalitate, ci parazitează, eclectic, păscându-şi caii verzi pe... pajiştile pastişelor sau, cu şi mai adâncă inconştienţă, pe brazdele trase de predecesori, de care, cu şi fără ocazie, încearcă să facă abstracţie. Ei nu sunt în stare să dea o palmă gustului public (ca să ne amintim de un manifest al futuriştilor ruşi, din 1912), ci, chiar de primesc destule palme, nu-şi potolesc aroganţa şi retorica... fără obiect, de fapt (odată ce exclud metafora din ecuaţie). Am impresia că, indirect, tocmai la ei se referea, acum zece ani, regretatul coleg Ion Stratan, care avea de camarazi/ prieteni mai mulţi narativi în prozodie, mai mulţi nemetaforişti, spunând într-un interviu: „Mie metafora mi se pare una dintre laturile onestităţii creatoare în materie de lirism (...) poezia trebuie să fie, într-un sens, cunoaştere şi eu cred că metafora, nu neapărat creând o literatură de iluzii, de fatală şi convenţională suprarealitate, este una dintre căile regale ale literaturii”.

Nu i-am înţeles nici pe unii confraţi mult mai elevaţi decât herghelegiii cailor de clorofilă ce discreditau sau mai discreditează metafora,

LEGEA BICICLETEI / Jurnal 1994

19.II.1994

În preajma Străşenilor (să fi fost ora 21,00) văd cum în întâmpinarea autobuzului nostru zboară greoi o pasăre mare. Şi – se loveşte în partea dreaptă a parbrizului!, alunecând, pare-se, în şanţ, având şansa să nu nimerească sub roţi. Din păcate, Andrei-şoferul nu opreşte, să vedem ce pasăre a fost şi în ce stare se află. Putea fi o bufniţă mare care, noaptea, în bătaia farurilor, este ca şi ziua – aproape oarbă.

Tot aici e cazul să amintesc de milimetrii care ne-au salvat undeva lângă localitatea Spătaru, la câteva zeci de kilometri de Bucureşti. În septembrie, când mergeam cu Ioan Mânăscurtă la colocviul cu presa, înnoptasem, circulând între Iaşi şi Bucureşti. Întuneric. Periculos, suntem orbiţi de farurile maşinilor care ne vin în întâmpinare. În perindarea acestor lumini – căruţe, biciclişti. Ioan, prevăzător, îmi zice: „Eu iau seama pe stânga, tu ai grijă la partea dreaptă, să nu acostăm vreo trăsură, vreun bicicli…” Chiar aşa! – „bicicli…”, deoarece n-a terminat de rostit deplin acest cuvânt, că smulge de volan în stânga: pe dreapta, ca din pământ, apăruse un biciclist impasibil, cu roata bicicletei proiectate undeva în farul stâng al maşinii. Amuţiţi ambii! Ioan s-a născut în cămaşă. O intuiţie dată de Providenţă. În caz contrar…

Dar să revenim la Camus: „Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere…” La ce bun să ne imaginăm o nenorocire, pe care o mare şansă ne-a învrednicit să o ocolim?...

22.II.1994

Pe aici, prin cercul strâmt, lumea mai este bulversată de obrăznicia numită congresul „Casa noastră” care a fost, de fapt, o învălmăşeală a mediocrităţilor depăşite sub aspect intelectual de misiunea pe care şi-o arogase.

Mai acum o săptămână, nimeresc în unul din puţinele birouri ne-sub-arendate ale revistei „Basarabia” la preludiul zilei de naştere a lui Nicolae Popa. Babansky, Vodă, Covaci Boris, Olărescu Vlad. Bem vin de 30 de bani paharul, ce se vinde la bufetul de la US. Apoi, din bârfă în bârfă, ajungem şi la cei care se cocoţează pe tocuri înalte. Comentarii minuţioase, necruţătoare, despuiate de aluzii, cercetate în toate măruntaiele subtextelor

– Ce crezi! – unde face Popică. – Acum, pe loc, vă pot demonstra o mostră: pantofii de cenaclist ai lui X... Da, cu tocuri de circa 10 centimetri.

– Ei, lasă-ne!

–   Nu credeţi? Vă dau cuvântul de onoare şi, peste un minut, două, vă aduc la expertiză coturnii lui... (De fapt, a adjectivat numele acestuia. – n.m.)

–   De unde?

CELEBRUL VERTINSKI

                                                           Nr. 35 / 2004

Şansonetist celebru, poet, compozitor, actor. Născut la Kiev, dintr-o căsătorie nelegalizată. Din anii de gimnaziu, frecventează întruniri la care sunt prezenţi M. Kuzmin, K. Malevici, M. Chagall. În ziarul „Săptămâna Kievului” publică proză, versuri. Scrie cronici de teatru, inclusiv la concertele lui Şaleapin. În 1909-1910, la Moscova, colaborează cu mici studiouri cinematografice, joacă pe scena unor teatre. Actor de film mut. Face cunoştinţă cu V. Maiakovski, se manifestă ca adept al futurismului, mai aproape fiindu-i, însă, poezoconcertele lui I. Severeanin-egofuturistul. Un timp, se consideră el însuşi egofuturist, în plan stilistic poemele sale vădind o apropiere de „lirica ironică” a lui Severeanin.

În 1919, îşi începe lungul exil – Constantinopol, România, Polonia. Până la urmă, pentru manifestările sale ostile unirii Basarabiei cu România, este expulzat din ţara noastră. Avea să concerteze în Franţa, America, locuieşte la Shanghai. În 1943, revine în URSS, unde creaţia sa îşi modifică registrul, coloratura.

          COCAININETA*

De ce plângi prostuţă copilă însingurată,

Răstignită de cocaină pe bulevarde-n Moscova?

Abia de-ţi acoperă gâtul îngusta etolă decolorată,

Năpârlită, udă şi amuzantă precum dumneata.

Deja totu-i otrăvit de bulevardiera lapoviţă noroioasă

Şi eu ştiu, dacă-ai ţipa, din minţi ţi-ai putea ieşi.

Şi, murind pe această bancă de coşmar, friguroasă,

Trupuşorul vineţiu noaptea-n giulgiu-i ţi-l va acoperi.

Deci, nu mai plânge, nu face, copila mea-nsingurată

Ce-ai lăsat cocaina pe bulevardele Moscovei a te răstigni.

Mai bine strângeţi pe gât etola îngustă şi, înfrigurată,

Pleacă-ntr-acolo unde nimeni nu te-ntreabă cine ai fi.

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­___________

*În original: Kokainetocika

ACCES LA MEMORIE

22.XII.1993

La prezentarea volumului de poeme „Iluzia necesară”, la Casa Dosoftei din Iaşi, organizator şi amfitrion ne-a fost poetul şi muzeograful Lucian Vasiliu. Prezent, oarecum taciturn, şi poetul Cezar Ivănescu.

Iată un extras din ce a spus Ioanid Romanescu, care mi-a fost susţinător şi lector de carte: „Onorat auditoriu, ne aflăm într-un şir de zile cu multe comemorări. Comemorăm, în primul rând, 300 de ani de la dispariţia lui Dosoftei. Am comemorat, ieri, 10 ani de la dispariţia lui Nichita Stănescu. Astăzi, s-a aniversat la Iaşi, ca şi în alte centre din ţară, patru ani de la începutul revoluţiei din 1989.

Să salutăm mai întâi în mijlocul nostru oaspeţii – pe domnişoara Beata Podgorska de la Catedra de Slavistică, de asemenea pe poetul Leo Butnaru, poet român de la Chişinău. În ce priveşte volumul de poeme «Iluzia necesară», foarte bine remarca Ioan Holban, – a făcut trei observaţii de supleţe – prima: modernitatea poeziei lui Leo Butnaru, criteriu de care a ţinut seamă şi editura «Princeps»; a doua chestiune – că valoare poeziei sale nu se deosebeşte măcar prin nuanţe de valoarea colegilor săi de generaţie aflaţi în dreapta Prutului; că el pur şi simplu este scriitor român; aşa cum între cele două războaie mondiale un scriitor rus declara „Patria mea este limba rusă”, şi sintagma a fost preluată de Nichita Stănescu – „Patria mea este limba română”, şi Leo Butnaru poate să spună cu fruntea sus că patria lui este limba română, pentru că este un scriitor foarte atent, foarte receptiv la valorile clasice ale literaturii române şi, dacă vrei într-adevăr să înveţi limba română bine, o poţi învăţa şi fără televizor şi chiar în condiţii mai grele de comunicativitate, având la dispoziţie doar pe Eminescu. Opera lui Eminescu este suficientă, aş spune eu, pentru a învăţa bine şi chiar profund limba română. Faţă de argumentele aduse de criticul Ioan Holban, eu aş mai avea ceva – nu ştiu dacă mai importante sau nu şi le spun cu acea sinceritate a unui coleg mai în vârstă, recunosc, căci faţă de acel argument există poate şi un orgoliu al editurii «Princeps» de a publica volume bune de poezie şi doresc acestor editori, dl Baghiu şi dl Moisuc, în primul rând succese în efortul lor care este extraordinar pentru a depăşi urmările inflaţiei galopante, de a scoate şi cărţi de poezie.

Calităţile poeziei lui Leo Butnaru reies mai bine vizavi de text. Îi pot fi remarcate, desigur. Dar eu am să mă opresc la câteva sau măcar la două.

În primul rând, e o poezie care vine din cultură, o poezie care are orgoliul rostirii, pentru că autorul în cauză nu doreşte să capete, ştiu eu, credibilitate poetică, mai nou cum se vorbeşte; nu doreşte să scrie urături pe teme politice sau lozinci puse pe note, cum spunea mai înainte marele nostru critic George Călinescu. El doreşte pur şi simplu să scrie o poezie trăită în limba română, pentru că oricât ai fi de bun politician, dacă nu eşti dublat, susţinut de propria artă, ca scriitor, ca pictor, mă rog, muzician, dacă eşti în parlament sau senat, nu ai succes, pe când poţi face un mult mai mare serviciu unei spiritualităţi, exprimându-te, în primul rând, la un înalt nivel în artă. Aceasta o spune şi Heideger. Filosofiile trec, partidele trec, însă popoarele rămân. Şi popoarele au nevoie de spiritualitate care să le reprezinte. Deci, dincolo de urăturile pe care le-am auzit noi, cei din dreapta Prutului, înainte de ’89, şi pe care le auzim şi acum, probabil cu titlurile schimbate foarte multe dintre ele, lansate de către cei care au fost şi sunt în continuare culmea în parlament sau în senat; dincolo de urăturile, zic, şi ale unor confraţi de dincolo, scuzaţi tautologia, – există opere serioase, artistice, literare ale colegilor noştri şi, cum bine remarca şi colegul Ioan Holban, nu este vorba decât de o cunoaştere reciprocă. Nu este vorba de intrarea românilor în România sau de intrarea României în Europa.

Sunt sigur că, dacă peste câteva milenii se va vorbi şi despre poezia scrisă în limba română, operele aparţinând unor scriitori ca Leo Butnaru vor fi receptabile, vor trezi interes şi vor merge la sufletul omului. Încă o dată mă bucur că pot vorbi despre un coleg pe care îl respect foarte mult şi cred că este mai bine să întindem astfel o mână de ajutor fraţilor noştri, făcând ceva ca să ne cunoaştem reciproc, decât să dăm doar declaraţii scrise sau vorbite şi după aceea să uităm”.

Apoi, după lansare… o prelungire de program la Ioanid, la prima sa soţie. Taclale interminabile. Se ajunge la pasiunea şahului. Romanescu şi Spinei se încleştează pe la ora 1,30 după miezul nopţii într-un război troian. Nebunie aproape frumoasă. La vamă – vameşii mai cuminţi decât noi… Ajungem cu bine.

DESPRE ROMANUL-FAPT AL LUI SERAFIM SAKA

Leo Butnaru

MĂRTURISIRI  LA RUPERE DE VREMI ŞI CUTREMUR DE DESTINE*

Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, Editura ARC, Chişinău, 2013, 546 pag.  

Romanul memorialistic-eseistic „Pe mine mie redă-mă” este documentul unei stări de spirit în deschidere spre lume, spre înţelegere, în trecerea ei, cu încetul, într-o conştiinţă lucidă, traumatizată care devine temeiul caracterului, deloc ordinar, al celui care a fost Serafim Saka (1935–2011), omul şi scriitorul care a(u) cunoscut din plin avatarurile a ceea ce pusese de titlu unei cărţi de-ale sale, Vămile. Vămile nenorocului copilului orfan de ambii părinţi. Apoi pe cele ale tânărului pornit în căutarea unui rost, dar mereu ciocnindu-se de agresivitatea congenital antiromânească a bolşevismului sovietic năvălitor, cotropitor şi înstăpânit infernal pe meleagurile din stânga Prutului. Apoi vin vămile prin care i se impune să treacă tânărului jurnalist, scriitor, mereu încolţit de mahării partidului şi de minusculii critici „literari” aserviţi în cel mai înalt grad de laşitate şi nesimţire partidului. Vămile antiromânismului, imperialismului, şovinismului velicorus-sovietic, vămile fobiei faţă de altfel, în atitudine şi artă, faţă de nou şi de… noi (cei de demult, dar, posibil, şi noi ca atitudini, convingeri, acţiune). Vămile mediocrităţilor pseudo-artistice, pseudo-intelectuale, în cârdăşie cu nomenklaturiştii ignoranţi, slab alfabetizaţi, cărora, primii, le scriau denunţuri anti-Saka. Însă, chiar trecând atâtea vămi, în cea mai mare parte a existenţei sale mature, când, în contextul unei realităţi atât de mutilate, de private de multe, opta în primul rând pe libertate, Serafim Saka s-a străduit să se menţină cât mai mult posibil într-un auto-regim de francheţe a opiniei, a scrisului, a atitudinii şi acţiunii sociale.

Odată cu protagonistul şi orânduitorul ei, cu autorul-mărturisitor, naraţiunea memorialistică porneşte în lume din nordul Moldovei Estice hotărnicit cu nordul Bucovinei, unde se sfâşie harta şi destinul României; harta şi destinele ţăranilor şi intelectualilor ajunşi la cheremul imperiului diavolului – bolşevic, ca una dintre cele mai incalificabile forme şi forţe ale răului devastator, ca – zice autorul – „spectacol din cele apocaliptice!”, pentru că „de la fascism la comunism nu-i decât o jumătate de pas”.  Numai că Serafim Saka nu e pur şi simplu autorul-personaj sau personajul-autor, ci – emotiv, dar şi teoretic, raţional accentuat, – e autorul-analist. Analist al faptului, în generalul sugerat de titlul scrierii sale, fapt-nucleu, în baza căruia întreprinde cercetări, studii, uneori microscopice, ale evenimentelor existenţei sale, ale tinerelor şi tragicelor destine ale părinţilor (tatăl mort în război, mama stingându-se de tifos), ale rudelor sale; destinul satului în care îşi trăieşte copilăria, iar de aici, avansând pe treptele maturizării, ca proces de devenire a unei personalităţi, – întreprinde analize sub aspect socio-istoric în perimetre naţionale şi intern-naţionale, plasate în context şi conexiuni internaţionale. Naraţiunea e spaţiul psiho-afectiv (nu de puţine ori, intens afectiv, paroxistic – al durerii, dramei, nedreptăţii) de laborator în care procesează continuu un convertizor, care transformă – inclusiv în artă, în roman – mişcările şi forţele/ energiile oamenilor în istorie şi a istoriei în oameni, în timpuri de interacţiuni care, mai curând, duceau la distrugerea a ceva şi alcătuirea a altceva, proces în care deformarea adevărului social, a caracterului uman era declanşată şi întreţinută de forţele răului – ale războiului, agresiunii, cotropirii, umilirii, deznaţionalizării, alterării a toate – familie, limbă maternă, şcoală, moralitate şi celelalte. Iar Serafim Saka avea o memorie fabuloasă, ca proces psihic care, în durata conceperii şi creării romanului, a acţionat ca un procesor uimitor de eficient (aici, implicit, eficienţa referindu-se la valoarea, unicitatea acestei scrieri ca artă, dar şi ca mărturie socio-istorico-politică). Este drama necruţătoare care coagulează cheagul durerii, chiar al deznădejdii din individual şi naţional. Este nedreptatea împilatorului, răscroitorului de hotare statale şi uman-individuale, nedreptate împinsă până departe de extremele extra-umane. În inuman. Este josnicia, cinismul, laşitatea, trădarea, în general – dezumanizarea.

PODURI DE IDEI

5.XI.1993

O meditaţie din romanul lui Toni Morrison „Ochiul cel mai albastru” (1970): „Iubirea nu poate fi niciodată mai bună decât cel care iubeşte. Oamenii răi iubesc cu răutate, oameni violenţi iubesc cu violenţă, oamenii slabi iubesc cu slăbiciune, oamenii proşti iubesc prosteşte, dar iubirea unui om liber nu este niciodată sigură. Nu există dar pentru cei iubiţi. Singur cel ce iubeşte se află în posesia darului iubirii sale. Cel iubit este supus forţei, neutralizat, prins în strălucirea de gheaţă din ochiul lăuntric al celui ce iubeşte”. Câteva fraze doar, ce conving că sunt scrise de un mare autor. Câteva fraze care te fac să crezi cu adevărat că Toni Morrison a meritat Premiul Nobel.

7.XI.1993

Br-r-r-r! Adu-ţi aminte ce s-a întâmplară în această zi a anului 1917…

De la Sergiu Adam, care ne invită la Zilele Bacovia la Bacău, aflu că Dan Mănucă îmi va aduce o revistă germană, în care sunt inserate şi traduceri din versurile mele.

Uite, atunci când dialogam cu Florin Iaru, nu-mi venise în minte să-l întreb, dacă este ceva comun între titlul unei cărţi de poezie a lui Dorin Tudoran, „Cântec de trecut Akheronul”, şi cel al unei cărţi de-a lui, Iaru, „Cântece de trecut strada”. Vreo replică ceva, implicită?

1.XI.1993

Înţeleg că anumite versuri de-ale mele, ce se vor înainte de toate poezie, apoi altceva, pot fi definite prin ceea ce Walter Fromm numea subiectivitate angajată. Poetul este propriul său angajat.

Din cele citite – şi rămase – versuri: „îmbătrânirea a încetat să mai fie ceva care/ Li se întâmplă doar altora”; „…Poetul e-un crescător de lei/ Cu care îşi ucide himerele de noapte” (Rolf Bossert).

MARI POEŢI ÎN FOTO-OBIECTIVE

Epoca unor mari poeţi… Poeţii unei epoci care a avut grijă ca marii ei poeţi să rămână în imagini care nu… îmbătrânesc… Nu mor, precum însuşi poeţii, unul dintre care a fost Serghei Esenin (1925) sau Velimir Hlebnikov (1922)… Am selectat din arhivele ruseşti sute de imagini cu personalităţi ale literaturii avangardei… Aici reproduc unele dintre ele. Dar voi reveni şi cu altele.

Printre protagonişti – poeţii Serghei Esenin (într-o imagine – şi cu Isadora Duncan), Anatoli Mariengof, Velimir Hlebnikov, Aleksandr Kusikov, Vadim Şerşenevici, Ivan Starţev… - promotorii  imagismului scăpărător în metaforismul său surprinzător. Apare aici şi compozitorul Dmitri Şostakovici… Iar piciul cu părinţii e Anatol Mariengof, progenitură de nobili, ce avea să ajungă poet răzvrătit, autorul celebrei naraţiuni memorialistice despre Esenin „Roman fără minciună”… Nu au cum minţi nici aceste acaparante, magnetizante imagini… Dar, ziceam, voi reveni şi cu altele…

Mariengof, Esenin

Mariengof cu părinţii

Esenin şi Duncan

Esenin, Hlebnikov, Mariengof, Harkov 1920, aprilie

Mariengof, Esenin, Kusikov, Şerşenevici - imagiştii

Esenin, Mariengof

Kusikov, Mariengof, Esenin, 1919

Starţev, Polibov, Mariengof

Poeţii Kusikov, Mariengof, Esenin, corifeii unei mari prietenii

Mariengof

Mariengof cu păriţii şi surioara Rufina

Mariengof, Esenin

Mariengof, compozitorul Şostakovici, soţia lui Mariengof

Esenin, Mariengof, Erdman

Şerşenevici, Esenin, Mariengof

Mormântul soţilor Mariengof