EXISTĂ literaturi "mici” ŞI LITERATURI "MARI"?

Aurelia Borzin, Ziarul naţional: Această temă mi-a fost „inspirată” de evenimentele care au avut loc la Uniunea Scriitorilor – o serie de lansări de reviste şi cărţi, mese rotunde şi ateliere literare, având ca subiect fenomenul traducerilor: ce se traduce?, cât se traduce?, universalizarea scriitorilor basarabeni prin traduceri, traducerea literaturilor „mici” în limbile de circulaţie etc. Cred că e inadecvat să etichetăm unele culturi/literaturi ca fiind „mici”, iar altele „mari”, având drept criteriu limba. După mine, există scriitori „mari” şi „minori”, indiferent de limba în care aceştia scriu, de cultura căreia aparţin şi, evident, aceştia imprimă literaturii pe care o reprezintă aceeaşi trăsătură. Poate că nu din cauza limbii române încă nu am luat Nobelul, ci pentru că încă nu am scris „capodopera”?

Leo Butnaru

În literatură lucrurile stau altfel decât în geografie, politică şi statistică, unde se vorbeşte de „state mici” ca teritoriu şi număr al populaţiei. Pentru că naţiunile care nu se remarcă prin „surplus” demografic sau forţă armată, la capitolul cultură, literatură, în genere – virtuţi creatoare, pot sta bine sau chiar excelent, fiind părţi egale, demne în interacţiune mondială cu culturile şi civilizaţiile celor mai întinse, mai populate state. Cel mai relevant exemplu la îndemână e celebrissima Irlandă, ţară cu o populaţie de 3,6 milioane de suflete, de unde au descins şi s-au răspândit în limbile lumii scriitori fabuloşi. Arta acestora a croit albiile multor fluvii impresionante în scrisul artistic de pretutindeni, inclusiv în ţări cu o populaţie de zece sau chiar de o sută de ori mai mare. Iar Albania nu are nici 3 milioane de locuitori, însă l-a dat lumii pe laureatul Premiului Nobel Ismail Kadare. Dar parcă Grecia, cu o populaţie de 11 milioane, e o ţară mare?... Dar ca literatură e uriaşă. Să ne amintim de „ţările mici”, sub aspect politic, din America Latină care au dat lumii poeţi şi prozatori fulminanţi.

Eu unul nu cred că literatura română e una minoră. Astfel că, înainte de toate, trebuie să fim în concurenţă cu noi înşine. Nouă să ne demonstrăm că nu doar putem compensa, ci putem avansa, chiar putem devansa pe alţii. De ce nu? Inclusiv mai mulţi scriitori români din spaţiul pruto-nistrean sunt absolut valabili-funcţionali, ca nivel exegetic, cu oricare confrate al lor european sau de pe celelalte continente.

Maria Pilchin, critic literar

Spațiul geografic pe care îl populăm, în privința căruia Blaga construia teorii filosofice, astăzi e o matrice ce mai degrabă provoacă complexe. E frustrarea neapartenenței și a excluderii din marile procese globale. E un fapt explicabil, dar deloc comod. Așa cum evenimentele economice și politice pe care le trăim se cam întâmplă pe alături de centrul mondial, literatura pe care o scriem nu poate evita aceeași soartă.

Cine e vinovat? Și ce e de făcut? Întrebările esticului nu mai sunt productive. Un fapt e cert, frustrările și complexele încă nu au făcut o mare literatură. Problema literaturilor periferice ține de faptul că ele se tot sincronizează cu centrul, orientându-se spre marile lui teme literare. Soluția? Depășirea complexelor capodoperei originale. Astăzi se scrie bine, dacă se scrie autosuficient: ideatic, tematologic, stilistic. E nevoie de un specific literar, dar nu un construct fals, festiv, o vitrină de prezentat celorlalți. Literatura e literatură, dacă este adevărată. Așa se întâmplă și cu traducerile literare – făcute de nativi, dintr-o literatură-sursă într-o literatură-țintă. Dezavantajul ține de fricile geografice, de incompetența artistică, de sterila mimare a temelor occidentale și de traducerile proaste.

DESPRE "LISTA BASARABEANĂ. COPIL LA RUŞI"

Ioan Groşan - „STUPII MEMORIEI”

          Am citit şi citesc cu neostoit interes mare parte din avalanşa de memorii, mărturii, jurnale, documente etc. ce au apărut după 1989 şi care vizează, în imensa lor majoritate, viaţa sub dictatură, fie la noi, fie în spaţiul dominat de fosta Uniune Sovietică. Cel puţin două din aceste mărturii sunt capodopere ale genului: Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt şi Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, aceasta din urmă apropiindu-se, prin amploare şi forţă epică, de Arhipeleagul Gulag, meteoritul „Tungus” care a cutremurat liniştita conştiinţă occidentală. De aceea m-am aplecat cu multă curiozitate asupra volumului Lista basarabeană (cu un subtitlu atât de incitant: „Copil la ruşi”!) al lui Leo Butnaru, apărut anul acesta la Editura Cartea Românească. Şi aşteptările (estetice!) nu mi-au fost înşelate.

Mărturisesc însă că mă aşteptam să găsesc – ca-n atâtea alte rememorări de acest fel – scene zguduitoare, secvenţe care să-ţi facă pielea de găină – fiindcă în fond autorul a trăit în Basarabia o dublă exploatare, şi socială şi naţională; dar nimic sau aproape nimic dramatic sau tragic, cel puţin în prima parte a cărţii: Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se-apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii.

Trecând peste această constatare a absenţei pasajelor „de gulag”, constatare ce nu ascunde nici pe departe un reproş – ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poţi reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele şi secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ştefan a Petrei). Iar modalitatea evocării  o defineşte foarte bine însuşi naratorul: „Acolo şi – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo şi – pe alocuri... Copilăria ce converteşte în roman – ca parte a simfoniei cunoaşterii de lume şi de sine, a devenirii „exterioare” şi autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenţei, o îndârjită căutare a unităţii/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâşnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.

Obligat de „dead-line”-ul tipografic al editării Vieţii Româneşti, n-am apucat decât să răsfoiesc partea a doua a cărţii, Lista basarabeană, care cuprinde, din câte mi-am dat seama, eseuri pe marginea unor apariţii din literatura rusă, şi unde pasajele privind Gulagul sovietic îşi iau o binemeritată revanşă. Voi citi cu plăcere şi această secţiune, după cum aştept cu aceeaşi plăcere o eventuală continuare a Copilului la ruşi – Adolescent la ruşi.

Viaţa Românească, nr. 9-10, 2013

http://www.viataromaneasca.eu/articole/30_miscellanea/1639_stupii-memoriei.html

MANUSCRIS ŞI BLOCNOTES

Pagini de jurnal

2.X.1992

A. îi telefonează Valeriei Grosu (îmi spune chiar dânsa), întrebând-o dacă a citit ce se scrie în „TM” despre Wyshi-man, alias şeful lor de la revistă. Printr-o alegorie fără mare cifru un anonim povesteşte cum acesta, la Madrid, a cam făcut pe sine şi treabă mică şi pe cea mare.

Apoi telefonează Saka, spunându-i Valeriei că l-a sunat, tot în legătură cu „TM”, „un tip mărunt, care, în literatură, e doar cu meritul că el, tipul, nu s-a pişat în pantaloni la Madrid”. Serafim nu se dezminte: rămâne cu replica-brici. Şi necruţător faţă de eternul său partener de pugilism înăcrit, A.

Delicat, M. Cimpoi intră ieri în biroul meu o mapă voluminoasă. „Conu Leo, am o problemă… Un manuscris, Căderea în sus a Luceafărului, pe care se angajase să-l tipărească Florian Copcea. Însă intenţia a capotat. Copcea s-a dovedit a fi un escroc. Mi-a spus Ciubaşenco că, la Bucureşti, poliţia economică i-a arestat averea. Şi iată, dacă ar fi posibil să iei capăt de vorbă cu domnii de la editura Porto-Franco, poate îi interesează manuscrisul. Aş putea vorbi şi eu, dar să nu fie cam frontal, jenant…”

Fireşte, o să caut momentul oportun pentru a discuta cu Radu Mihăiescu, Ion Chiric şi Constantin Vremuleţ. Sorţii de izbândă nu sunt excluşi.

CULISELE DE CÂNDVA...

24.IX.1992

Am scris cuvintele pentru coperta a 4-a a plachetelor lui Arc. Suceveanu şi Gr. Vieru din colecţia „Poezii de duminică”. Prin intermediul dnei Raisa, i-am trimis lui Grig corectura, la spital. O ţine cam multişor… Poate şi din motivul că încă nu i-a găsit un titlu. Arcadie şi-a intitulat-o zis: „Secunda care sunt eu”.

Mă pomenesc în faţă cu o listă din vreo 5 cărţi. „Cine ţi le-a cerut?”, îmi pretinde explicaţii Zinovia. Într-adevăr, caligrafia e superbă, caracteristică, în special, femeilor. Caligrafie trezitoare de… gelozie! Noroc că, până la urmă, îmi amintesc: lista mi-a dat-o dl Ion Gherman, să anunţe cărţile în revista „Basarabia”. Ce scris mai are şi pedantul nostru redactor… P.S. Concluzia: un bărbat trebuie să aibă o caligrafie mizerabilă, demnă de dispreţul şi neatenţia doamnelor.

EDITAT ÎN TATARSTAN

   M-am întors de la Târgul Internaţional de Carte "Gaudeamus" de la Bucureşti, pentru ca, la Chişinău, să fiu surprins de o veste care, sigur, face bine: în oraşul Kazan, capitala Republicii Tatarstan (Federaţia Rusă), la editura "Kanafer", mi-a aparut un volum de poeme bilingv, în ruseşte şi tătărăşte. El este încadrat în colecţia "Poezia de peste hotare astăzi". De altfel, toate aceste detalii sunt specificate şi de/ pe coperta cărţii. Ar fi doar să traduc titlul în româneşte: "Strictul necesar".

L.B. 

CITITORUL IDEAL

   Iulian Boldea: – Care este, în opinia dvs., portretul cititorului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate? Criticul, ca cititor profesionist, se încadrează în datele acestui model?

Leo Butnaru: – E de presupus că deloc puţini cititori obişnuiţi au în mintea lor modelul cititorului ideal, care ar vrea să ajungă, în parte, şi ei, cititorii obişnuiţi. Fiecare îşi imaginează în felul său ce calităţi trebuie să posede acest confrate ideal, însă unul dintre criterii ar fi ca şi comun în năzuinţele obişnuiţilor: cititorul ideal ar fi acela, care reuşeşte să ia, să extragă folosul maxim posibil din lectură. În genere, cititorul obişnuit e unul empiric, iar cititorul ideal mai că ar ţine de conceptual. Cititorul ideal ar fi parcă un analog al autorului; un analog multiplicat al autorilor din stirpea celor mari, necesari, „eficienţi”, pe care îi citeşte, fiind, ca şi aceştia, purtătorul concepţiilor, esenţelor nemuritoarelor, binefăcătoarelor, „idealelor” lor opere. Ar fi un interlocutor al autorilor, discutând cu aceştia de la egal la egal. Cititorul ideal e, s-ar spune, coautorul cărţilor importante, prin înţelegerea, „descifrarea” şi popularizarea lor.

Ca simbol al eficienţei cu care se poate alege omul în urma lecturilor, cititorul ideal ar fi un obiect de studiu al sociologiei, culturologiei şi antropologiei culturii. El este coautorul operelor altora, dar şi autorul propriei edificări, creatorul unor concepţii unice care îl ajută să extragă mult mai mult din ceea ce confratele său obişnuit se alege cu ce dă Dumnezeu.

Dar nu cred că cititorul ideal e cel care, în socialism, era conceput ca identificare perfectă cu eroii ideali din cărţi; ba chiar dorind să substituie unul sau alt personaj literar „ideal”, pentru a transforma însăşi viaţa în literatură. Pur şi simplu, cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nici nu există) e cel care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului comun, „fără însuşiri”, cum ar fi zis Robert Musil. Spun astea, pentru a nu cădea pradă ispitei de a rezuma eseul lui Umberto Eco „Lector in fabula” care, din câte îmi amintesc, abordează, implicit, şi problema cititorului ideal. Sau să mergem ceva îndărăt, spre o altă carte a acestui autor, din care aflăm că „opera deschisă” nu presupune decât o realizare (finalizare) intermediară, de unde şi rolul principal care i se acordă cititorului; în cazul „operei deschise” acesta, cititorul, fiind chiar unul exemplar/„ideal”, care poate depista întreaga diversitate a posibilelor moduri de lectură a operei respective, ne dă de înţeles Eco, citând un fragment din „Veghea lui Finnegan” a lui Joyce despre „imaginar-idealul cititor, care suferă din cauza unei ideal-imaginare insomnii”. Probabil, insomnia fiind provocată şi de dorinţa de a găsi o formulare cât de cât convingătoare despre… cititorul ideal pe care încercau să şi-l imagineze, să-l portretizeze în felul lor şi marii teoreticieni ca Jap Lintvelt („cititorul abstract”), Wolfgang Iser („cititorul implicit”), Antoine Compagnon („cititorul conceptual, fenomenologic”) şi, precum am spus, Umberto Eco. Între toate aceste căutări de definiţii bântuie un ecou al neliniştii ca cercetare, ca dorinţă de elucidare în estetica receptivităţii, care studiază viaţa textului în timp, modul receptării lui în diverse perioade (epoci), dependenţa elucidării lui în dependenţă de situaţiile socioculturale; estetica dialogului dintre text (autor) şi cititor.

DESPRE ZĂBAVA CETITULUI

       Revista "Vatra", în persoana colegului Iulian Boldea, a propus mai multor scriitori o anchetă despre lectură, cititor, carte. Reproduc aici răspunsul meu la o singură întrebare, pe celelalte dezvăluindu-le la momentul oportun, cel al apariţiei numărului respectiv al "Vetrei".

L.B.

– Dincolo de amprenta sa bovarică, de donquijotismul pe care îl generează, are lectura capacitatea de a schimba lumea?

– Dar scrisul poate schimba lumea? Dacă admitem că da, apoi scrisul poate face această modificare doar dacă ajunge… lectură; dacă e cunoscut şi „aplicat practic”, ca idee, ca „proiect”, de mai multă lume. Se spune că unele revoluţii au fost declanşate de diferite tratate socio-politice, de declaraţii, adresări, ba, poate, şi de poezie, de melodii, cum ar fi „Marseilléza”. Dar şi de „Capitalul” lui Marx. Ei bine, pentru ca toate astea să fi putut ajunge să impulsioneze mişcări sociale, ele trebuiau să devină mai întâi lectură şi după – apăsare pe trăgaciul armei, nu? Dar parcă operele anticilor, tratatele lor de filosofie nu au schimbat mentalităţile, iar acestea – lumea? Apoi, nu în ultimul rând, să ne gândim la „Biblie” ca lectură… A schimbat multe în lume…

Lectura intră sine qua non în procesul de educaţie a omului, a lumii, deci şi de schimbarea a unităţii, dar şi a colectivităţii (lumii).

Ce ne împiedică să credem că lectura, ca studiu, dar şi ca „plăcută zăbavă”, nu face parte intrinsecă din condiţiile unei vieţi normale, civilizate, plenare, dacă vreţi, a omului şi societăţii? Nu cred că azi poate fi luată în seamă o societate, un stat, o ţară în care interesul pentru lectură ar cădea sub cota minimă de atenţie.

Lectura formează inteligenţa, cultura, civilizaţia, în acelaşi timp fiind parte componentă importantă, poate că chiar de bază, a acestei trinităţi. Lectura ne formează sentimentul frumuseţii vieţii, sentimentul estetic. Dar şi simţul responsabilităţii, în genere a bunei ţinute cetăţeneşti, a bunei conduite umane.

Lectura ţine de tonusul vital (în amplitudinea om – lume), de buna şi nobila calitate a acestuia. Ea este fluidul care circulă între şi leagă absolut toate, cred, componentele vieţii umane, sociale, la nivel global, interstatal.

Lectura este un mijloc, dar şi un instrument de reglare a unor obiective ale vieţii omului, profesionale, culturale; deci şi a vieţii lumii. Ea înseamnă calea spre competenţă.

Lectura ţine de fluxurile comunicative, implicite sau directe, nu doar dintre cititor şi scriitor, ci dintre mai mulţi oameni, contribuind la comuniunea spirituală a acestora.

Apoi lectura permanentă, ca o ştafetă predată între generaţii, duce la modificarea canoanelor, a gustului elevat, educat, mereu evolutiv spre un mai mare rafinament.

Pentru un om obişnuit, lectura trebuie să intre în esenţa existenţei sale. Ceea ce e sub nivelul obişnuitului (aici cu sensul de normal) e deplorabil, plicticos şi agresiv.

LIBERTATEA CA UN PUMN DE NISIP

Pagini de jurnal

2.IX.1992

Zilele Lucian Blaga. Prezenţi – clujeni, gălăţeni, bucureşteni, alba-iuleni, ieşeni…

Se acordă premiile Zilelor Blaga. Îmi revine şi mie unul (oricum, în numărul de revistă-evocări, editat cu această ocazie, public două dialoguri despre Blaga, cu Aurel Rău şi cu Mircea Tomuş; scriu un mic eseu în Sfatul Ţării, am alcătuit microantologia Blaga din colecţia „Poezii de duminică”. Oricum, zic, pare să fi meritat cele 15 mii de lei plus 2 mii de ruble, cât e valoarea premiului ce-mi revine.)

Iar Laurenţiu Ulici zice că-mi face marea surpriză de a-mi acorda, pentru valoarea celor publicate în presa USR, un premiu de 50 de mii de lei. Ştiu eu… Nu mă autoflatez prea mult, dar aş vrea să cred că distincţiile le merit cu adevărat…

O RECENZIE DE GHEORGHE GRIGURCU (România literară, Nr. 44, 2013)

            Pe Leo Butnaru l-am cunoscut în ultimul an al veacului trecut, cu prilejul unei călătorii, al unicei călătorii pe care m-am învrednicit a o face după război în Basarabia mea natală. M-a cucerit prin vitalitatea nereţinută a persoanei d-sale care căuta (şi găsea) pururi motive pentru a deborda, inclusiv în cîntec şi joc, ca şi cum ar fi intenţionat să-şi ia revanşa faţă de condiţiile unui inconfort, încredinţîndu-se că se află „în formă”. Explicabil, dată fiind existenţa pe care poetul şi infatigabilul traducător din avangarda rusă a dus-o în mediul deloc trandafiriu al aşa-zisei Republici Moldova. Vitalitatea are drept corolar aspiraţia spre libertate. Deziderat pe care Leo Butnaru şi-l asumă explicit. Aflîndu-se într-un hotel, după ce deambulase „în căutarea minunăţiilor Parisului”: „în/ zidul acestei camere îţi vine să zgîrii adînc cu ceva ascuţit/ un singur cuvînt: poezie – cum/ în zidul celulei întemniţaţii scrijelesc apăsat: libertate” (Rezidenţă pariziană).

TRA-LA-LA, TE-NTORCI CU FAŢA SPRE PARTID

Acum un timp, l-am surprins pe muzicianul, dirijorul de cor V. C. fredonând o melodie „de pe timpuri”, din care era imposibil să nu reţin versurile:

„Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Cine e autorul? Un poet foarte cunoscut acum, nu demult, dar care, îmi spune muzicianul, „S-a dezis de acest cuvinte”. Curios, cum s-a dezis. „L-a un moment dat, când a fost întrebat dacă el este autorul textului respectiv, scris pentru o melodie de a compozitorului Constantin Rotaru, a spus că nu, nu este el”. Poate totuşi, nu era? „Cum să nu fie, – face muzicianul, –  dacă de foarte multe ori, înainte de a interpreta acel număr, se anunţa clar, răspicat: Muzică – Constantin Rotaru, versuri – cutare, adică poetul nostru, care avea să se dezică…”

Iată şi textul rămas fără… tată-autor:

 „Un steag măreţ partidul are

Mereu pe culmi desfăşurat;

Te uită, pânza lui răsare

Şi peste plaiul meu bogat.

Moldova mea înfloritoare,

Picior de plai întinerit,

Ca răsărita după soare

Te-ntorci cu faţa spre partid”.

            Poate şi-l aminteşte şi cineva dintre domniile voastre, dintre foştii cântăreţi de cor, prezentatori de programe…

OFERTE DE INTERLOCUTORI

13.IX.1992

Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele” lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Ciocle, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării”, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei”, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM” de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui E. C. că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură”. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica…

DESPRE SISIF

Victoria FONARI 

NEOSISIFUL DIN SPECTRUL MITIC AL LUI LEO BUTNARU  

În spectrul mitic, poetul şi prozatorul Leo Butnaru oferă o şansă unui nenorocit, unui pedepsit, unui răzvrătit. Sisif este cunoscut drept cel care realizează un lucru continuu, fără vreun sens. Dar acest mit este abordat şi printr-o optică aparte, dobândind un dinamism al senzaţiilor. Sisif reprezintă figură care transcende din lumea antică a contractelor cu zeii, a unei tranzacţii cu regii şi cu soţia. Câte nu face Sisif pentru a ocoli moartea?!... Astfel scriitorul Leo Butnaru „cataloghează” voinţa sisifică, plictisul şi povestea cuplului.  

De data aceasta însă, clasicismul antic apare estimat într-un stil idiomatic, să-i spunem, de popularizare „autohtonă”: „Ptiu, uite că, viciat de clişee publicistico-sociale antisocratiene (eu ştiu că nu ştiu nimic), o încep, fără să vreau, cu o banalitate: toată lumea ştie… Pe naiba! În domeniul ăsta, în tema pe care ţin să o reamintesc, nu e versată nici pe departe multă lume. Sigur, nu prea mulţi inşi au auzit de Sisif, de chinul lui cu pietroiul, iar alţii, de-ar fă auzit, totuşi, au şi uitat prăfos-pietroasa pilduire” (Butnaru: p. 484). Ludicul e fertilizat de dialogul colocvial cu un cititor care nu doar citeşte, ci şi aude intonaţia, pauzele glumeţe, reacţionează la gesturile presupuse.

Sisif a izbutit să-l înlănţuie pe Thanatos, astfel pentru o perioadă de timp omenirea a fost scutită de moarte. Acest personaj este emblematic prin iscusinţa de a convinge, de a gândi în favoarea propriei vieţi, propriului său popor.

ATENŢIE! - PREMIU PENTRU DEBUT ABSOLUT EDITORIAL

                                                            REGULAMENTUL

                 de organizare şi acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”

                                                             pentru Opus Primum

                   Avînd în vedere faptul că din 1991 se acordă de către Primăria Municipiului Botoşani, prin Hotărîrea Consiliului Local Botoşani, din luna martie 1991, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia, cît şi propunerea unor personalităţi ale literaturii române şi acceptul organizatorului principal al acestui premiu, în colaborare cu Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene” Botoşani, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, începînd cu anul 1998 va fi acordat un premiu naţional pentru debut editorial, care va purta denumirea de Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum.

                   Premiul va fi înmînat laureatului la începutul galei de decernare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, în fiecare 15 ianuarie pentru anul precedent, pe scena Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, valoarea lui financiară fiind (şi în funcţie de fondurile aprobate de Consiliul Judeţean Botoşani, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”) în valoare de 3.000 lei net.

                   Premiul se acordă pentru debut absolut editorial în poezie.

                   Poeţii debutanţi şi editurile care publică astfel de cărţi vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei, nr.3, Bl. A8, Apt. 8, Botoşani, care la rîndul său va expedia cîte un exemplar fiecărui membru al juriului)  cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, pînă pe data de 10 decembrie a anului curent.

                   Un  juriu format din critici şi istorici literari, profesori universitari din importantele centre culturale ale ţării, prezidat de preşedintele juriului naţional de acordare a premiului pentru Opera Omnia, în urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate de comun acord cu membrii juriului, va decide cîştigătorul, care va fi invitat la gala de decernare a premiului şi i se va înmîna premiul.

                     Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

                

                     FUNDAŢIA CULTURALĂ „HYPERION-CAIETE BOTOŞĂNENE”

                     Acordul,

                     Primăriei Municipiului Botoşani

                     Protocol între părţi.

                      

DIN SECOLUL TRECUT

2.VII.1992

Discuţie dură la ultima şedinţă a Consiliului USM referitor la subtila viclenia unuia de a numi „LA” –„Săptămânal al scriitorilor din Moldova” în loc de, actuala denumire, – „Săptămânalul Uniunii Scriitorilor din Moldova”. Argumente şfichiuitoare ca ripostă la tentativa de a submina organizaţia membrii căreia n-au vrut să-l aleagă preşedinte. Până la urmă, deghizat şi făţarnic, acesta repune pe foaia de titlu ceea ce fusese până la el.

Telefoane de la Matcovschi. Ideea, pornită de la Cimpoi, de a renunţa la titlul „Literatura şi arta” în favoarea unuia nou, dar foarte… vechi: „Propăşirea”.

Alte telefon de la Matcovschi – să introducă, în piesa „Ioan Vodă cel Cumplit”, un corifeu care dă anumite explicaţii referitoare la subtilităţile acţiunii, corifeul nefiind altcineva decât  Bogdan Petriceicu-Hasedeu. Zice Matcovschi: „Fiindcă mi-a spus cineva că şi tu ai avut un dialog în Sfatul Ţării – cu cine? – în care se vorbeşte despre istorie în felul acesta”…

AI NOŞTRI LA MONTPARNASSE

                                              Pagini de jurnal

Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că,  de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).

Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.

 La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.

De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica.  Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.

Ionescu

De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.

Cioran

În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.

După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”

Brâncuşi

Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)

Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului,  susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)

ÎN UCRAINA - OBSESIA INTERDICŢIILOR

Pagini de jurnal

În călătoria mea prin Crimeea şi Volînia, atât în microbuzele din Koktebel, Simferopol, cât şi în cele din Luţk am remarcat o abundenţă de restricţii sau indicaţii de ordin „practic”, scrise direct pe vopseaua interiorului sau pe tăblii lipite sau înşurubate, unele – şi în exterior. Iată ce am văzut-citit în/ pe microbuzul care mă ducea de la Koktebel spre Simferopol: pe dinafară, lângă uşă – „Este strict interzisă intrarea celor beţi, murdari, prost mirositori!”; „Este interzis de a se intra cu bere, mâncare, îngheţată!” Bu-u-n… Şi asta vorbeşte de o stare de spirit a locului, nu? În interior, Doamne fereşte ce de-a inscripţii, ce de-a tăblii, ce de-a lipituri, care parcă ar strâmta şi aşa nu prea spaţiosul vehicul! Reţin: „Fumatul oprit!”; „Păstraţi curăţenia!”; „Nu puneţi genţile şi picioarele pe capotă” (maşina e cu motorul în interior, în dreapta şoferului); „Trusa medicală şi stingătorul se află la şofer”; „Plata – la intrare!”. Unele indicaţii, restricţii, atenţionări sunt reluate şi în limba ucraineană. Totul seamănă cu un bizar avizier de la poliţie. Ca să continuăm: „Este strict interzis de a vorbi cu şoferul!”; „Opririle prin oraş – interzise!”; „Bagajul – eliberat doar la staţii”; „Convorbirea la celular – strict interzisă!”… 

Plus câteva hârtii încleiate ici şi colo: despre asigurarea vehiculului, despre asigurarea călătorilor, despre depozite bancare etc. Vă imaginaţi o atare „entropie” ilustrativă într-un microbuz de doar 20 de locuri?! Şi credeţi că are cineva nevoie de ea? Fiţi pe pace, mai nimeni nu respectă atenţionările. Când mi-am luat locul, alături o doamnă mesea în linişte, astfel că una din restricţiile plasate la intrarea în vehicul nu mai avea putere. Nu zicea nimic nici şoferul. Iar timp de două ore până la Simferopol, ba un călător, ba altul, ba al treilea, ba al zecelea au tot vorbit la celular cu ochii pe tăblia cu strict interzisul convorbirilor telefonice… La Luţk inscripţiile din microbuze sunt doar în limba ucraineană: indică numărul de locuri şi câţi călători pot fi luaţi în genere, cu tot cu cei ce stau în picioare: 22 şi 43. Pe o singură porţiune a interiorului sunt trei tăblii: „Locuri pentru mame cu copii”; „Locuri pentru invalizi”; „Locuri pentru bătrâni”. Pe aici încă nu se folosesc delicatele formule: „dizabilităţi”, „în etate”… – ca şi limba rusă, ucraineana este mai puţin receptivă la delicateţuri, adresările (în public, nu în familie) către unele persoane fiind directe şi fruste. „Hei, bărbatule!”, „Hei, femeio!” La o atare adresare un polonez obişnuit numai şi numai cu adresarea „pan, pani” (domnule, doamnă) tresare crispat… Da, pare-se spuneam deja: în unele microbuze din Luţk sunt afişate şi îndemnuri de alt ordin: „Збережи мову, врятиеш нацiю!” – „Păstrează-ţi limba, salvând naţia!”

AURELIU BUSUIOC 85

La Biblioteca Municipală "B. P. Hasdeu" din Chişinău a avut loc comemorarea scriitorului Aureliu Busuioc (1928 - 2012).

                    La aniversarea lui François Villon

Ce critici blânzi când staţi pe scenă voi!

Ne pare-un sfânt Poetul.

Să trăiască!

De-ar fi ştiut sărmanul ce ştiţi voi

S-ar fi temut probabil să se nască…

Pupaţi uşor.

Cântaţi cât mai încet.

O, glasul vostru nu c-agită marea,

Dar numele nu-l iau unui Poet.

Nici lauda

Şi nici spânzurătoarea!

                      Aureliu Busuioc

Cei care au invocat personalitatea lui Aureliu Busuioc -
Mircea V. Ciobanu, Em. Galaicu-Păun, Leo Butnaru,
Arcadie Suceveanu, Eugen Lungu, Vladimir Beşleagă, Iulian Filip

Evoluţie

Între-o cafea şi un coniac îi gust
Înfiorat pe Kafka şi pe Proust.

Părinţii mei, e cazul să remarc,
Îl preferau desigur pe Remarque.

Bunicul însă, cum lua un vin,
Îl declama, plângând, pe Lamartine.

Doar străbunicul, simplu, cum i-i viţa,
Zicea pre limba lui de Mioriţa.

El, bietul, nu ştia nici un poet:
Străbunul meu era analfabet.

                         Aureliu Busuioc

Corneliu Busuioc - fiul despre tată

Em. Galaicu-Păun despre maestrul Busuioc

Vecinii

Am încercat să cânt în casa mea:
Vecinii adormiseră abia.

Atunci mă tolănii şi eu în pat:
Îşi amintiră ei că n-au cântat

Mă pregătii înfrigurat să beau
Era târziu, vecinii se-nchinau.

Pornii atunci să plâng ce-aveam de plâns :
Vecinii mei râdeau voioşi la prânz.

Cercai să spun soţiei că-s haini:
Soţia mea plecase la vecini.

Strigai atunci degrabă la copii:
Copiii mei săpau la ei în vii.

Vroiam să-i cert. Dar nu se mai putea:
Vecinii chefuiau în casa mea.

Aureliu Busuioc

ORAŞE, VĂMI, TEATRE

22.V.1992

Pentru organizarea festivalului „Lucian Blaga” sponsorii au investit circa 2 milioane de lei. Noi doar să visăm la atare contribuţie filantropică…

Pe cine am mai întâlnit la Cluj? Bădescu, Brad, Scorobete. Familia Botiş, Mihadaş, Savu, Irimie, familia Opriţă, Cetea, Morico, Ulici, Vatamaniuc, generosul Ilie Călian de la ziar (cu Busuioc şi Cioclea ne-am ales cu o remunerare neaşteptată), cu Aurel Rău care ne-a invitat acasă. Din nou se află în relaţii glaciale cu diriguitorii de la Filiala USR. Apoi – dl Liviu Petrescu, Virgil Mihaiu, Ioan Muşlea, Ion Cristofor (aţos, aspru, dar onest), Ion Mureşan etc.

Pe scurt – bravo şi  mulţumiri clujenilor!

Armata e cu noi! Pentru că doar armata, la Cluj, a găsit ceva potrivit pentru a înlocui cutia de viteze a autobuzului nostru (PAZ), graţie cărui fapt am putut să ne deplasăm spre Bucureşti.

La Buftea – palatul Ştirbei – ajungem pe la ora două după miezul nopţii. Ni se deschide cu greu. Aflăm cu stupoare că USR a plătit pentru fiecare cameră câte… 15 mii de lei! Jăcmăneală la sânge!

DOUĂ INTERVIURI CU FĂNUŞ NEAGU

Fănuş NEAGU (I)

(5.IV.1932 – 24.V.2011)

CLIPA MEA DE RĂSCRUCE ESTE ÎN FIECARE ZI

Fănuş Neagu şi Leo Butnaru.
Focşani, noiembrie 1995

– Maestre Fănuş Neagu, permiteţi-mi să beneficiez de un dublu motiv pentru a vă aduce sincerele mele felicitări şi omagii: primul e legat de cei 60 de ani pe care i-aţi împlinit acum câteva zile, iar al doilea motiv ţine de premiul Editurii „Porto-Franco” şi al Asociaţiei scriitorilor „Costache  Negri” din Galaţi, pe care l-aţi primit în acest minunat oraş dunărean astăzi, sâmbătă, 11 aprilie. Probabil ştiţi că şi în partea interriverană, prutonistreană a românismului sunteţi urmărit cu atenţie...

          – Daţi-mi voie să vă spun că şi în România am fost urmărit de multe ori.

          – Eu ziceam că dincolo de Prut aţi fost urmărit în sensul bun al cuvântului.

          – Nu, şi în România m-am simţit foarte bun, urmărit de nişte prieteni şi colegi în sensul că se părea că la un moment dat creasem un stil.

          – Credeţi că aţi fost urmărit doar în calitate de stilist foarte bun?

          – Păi sigur că nu numai. Spuneam doar că cineva de la organele respective îmi propusese să-mi dea dosarul pe care mi-1 întocmise securitatea, să-1 văd, însă eu am refuzat. De ce m-aş certa cu lumea, depistându-mi turnătorii?

          – Presupun că „acolo” aveţi un dosar impunător.

          – Mare, domnule, mare. Chiar l-am întrebat pe acel ci­neva cam cât mi-i dosarul de voluminos. „Încape într-o roabă”, mi-a spus. Dar să lăsăm asta şi să revenim la lucruri mai plăcute. Despre ce vorbeam?

          – Despre faptul că aţi creat un stil.

          – L-am creat, însă nu i-aş sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu şi este foarte greu de dezvoltat, pentru că este un stil de nebun, de fost nebun, şi cei care mă urmăresc fac numai o pastişă. Nu i-aş sfătui, pentru că trebuie fiecare din ei să-şi creeze un stil şi acest stil ţi-l creezi de la tinereţe până la bătrâneţe. Dacă te iei după altul, cum s-a luat imbecilul ăla de Niculuţă după Coşbuc, nu mai iese nimic. Sigur că da, noi suntem sadovenieni ori caragialieni, în special sadovenieni.

SCRIITORI ÎN ECHINOCŢIU, ACUM PESTE DOUĂ DECENII

22.III.1992

Echinocţiul de primăvară…

Din „Jurnalul unui poet” al lui Alfred de Vigny: „A vorbi de părerile, prieteniile, admiraţiile proprii, abia schiţând un zâmbet, ca despre nimicuri de care eşti gata să te lepezi pentru a susţine contrariul: viciu francez?” De ce francez? E cel mai românesc viciu din toate câte există.

De Vigny mai zice: „… e un cap care vrea să pară că este o inimă”; „Capul omului este ca un magnet care capătă forţă pe măsură ce este mai încărcat”.

De Vigny parcă ar fi prevăzut modesta înfăţişare a mormântului lui Lev Tolstoi, dorită de acesta prin testament, scriind la 1840 (Tolstoi a murit la începutul sec. XX): „Să fim atât de mari, încât mormântul nostru să fie onorat fără ajutorul artei (statui, monumente etc. – n.m.) şi, de n-ar fi decât o piatră, albă sau neagră, lumea să vină în pelerinaj ca la Mecca şi să îngenuncheze”.

ADIO, POETE EUGEN CIOCLEA (1948-2013)...

    Mitingul de doliu de la Uniunea Scriitorilor din Moldova. 
                               15 octombrie 2013, ora 10.
 

PRIETENUL, CĂRŢILE, ÎNTÂMPLĂRILE APROAPE FANTASTICE

  

1948 - 2013

În studenţia mea, unul dintre puţinii prieteni cu care discutam despre Camus şi Kafka era Eugen Cioclea, scriitorul de azi, pe atunci şi el debutant în ale poeziei, plecat să-şi continue studiile la Facultatea Fizică-Matematică a Universităţi „Lomonosov” din Moscova. Corespondam, primindu-i scrisorile la căminul nr. 7 al Universităţii moldave, pe strada Ismail din Chişinău. Din vreme în vreme, contra cost, Eugen îmi expedia sau îmi aducea personal unele cărţi „mai speciale”, pe care le procura de la renumita – cel puţin pentru noi, basarabenii, –librărie „Drujba” din Moscova (la Chişinău, cartea editată în România era interzisă). De pe atunci deţin şi volumul lui Camus „Exilul şi împărăţia”, apărut în BPT în anul 1968, una din atent şi repetat cititele cărţi ale juneţii mele. Azi, la plecarea spre pulberea stelelor a lui Eugen, găsesc foarte sugestive, parcă aplicate destinului său de om şi de poet, unele titluri din primul compartiment al cărţii în cauză: „Între da şi nu”, „Cu moartea în suflet”, „Dragoste de viaţă”, „Faţa şi reversul”… Însăşi denumirea volumului e mult spunătoare în contextul tragic al plecării colegului: „Exilul şi împărăţia”. Pentru că Eugen părea a fi un exilat în propriul sine, în singurătatea sa uşor taciturnă, iar împărăţia, de data aceasta, e cea a stelelor, cum se spune.

Uneori, când sosea de la Moscova în scurte sejururi la Chişinău, unde nu avea pe nimeni, decât câţiva prieteni, mă vizita la căminul studenţesc, uneori rămânând de mas. Pentru o noapte, pentru lungi nopţi de discuţii şi împărtăşiri de iluzii juvenile. Iar când, pe la anul patru universitar, fusesem angajat cu jumătate de normă în redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei”, primeam de la el versuri, ca, de altfel, de la alt „moscovit provizoriu”, Vasile Nedelciuc. Oricât ar fi fost de greu să publici pe atunci un tânăr poet scrisul căruia aducea a „de peste Prut”, sau – de ce nu? – de peste ocean, altfel decât cel al unor poetaştri-potentaţi ai zilei, am reuşit să-i plasez câteva texte în ziarul junimii.

Iar din cele pe care mi le povestea Eugen despre cum o duce el la Moscova, din câte auzeam de la tinerii scriitori basarabeni care îşi făceau studiile pe la diverse instituţii din capitala fostei URSS, în special la Institutul de Literatură „Gorki”, viaţa sa părea una cu adevărat kafkiană, atât de firească pentru un poet adevărat, cu irezistibile şi imprevizibile manifestări de boem. Bineînţeles, în acea existenţă, în acel comportament, mod de a fi, se insinua aproape misterios, însă şi uşor ironic-persiflant, suflul legendei poetului, dar şi personajului social Eugen Cioclea. Nonconformistul. Irepetabilul. Arzătorul de sine, uneori nu pentru cele mai inofensive cauze. Omul aventurilor existenţiale şi autorul poemelor abisale. Astfel că, după ani de kafkienizare prin Moscova, prin 1992, Eugen a revenit la Chişinău, schimbând nu prea reuşit, aş zice, garsoniera lui din metropola sovietică pe una din capitala RSSM – ar fi putut lua ceva mai bun, însă, din câte se ştie, poeţii nu prea sunt firi practice... În special cei care nu sunt străini de spiritul kafkian al existenţei... Când ne întâlnim, discutam şi despre „Castelul”, şi despre „Procesul”, şi despre „Metamorfoza”... Pentru că sensibilul scriitor Eugen Cioclea era şi un cititor avid, nu o dată, în grădina Uniunii Scriitorilor, retrăgându-se, solitar, la o masă, cu cafeaua şi ţigara, citind îndelung, ore în şir, absent la cele ce se întâmplau în jur.

De aici încolo, când va fi să deschid o carte de Camus sau Kafka, inevitabil îmi voi aminti de Eugen Cioclea; de viaţa sa între da şi nu, între faţă şi revers. Despre „Căderea”. „Exilul şi împărăţia”… – aste şi alte cuvinte ce vin „ca mănuşa”, parcă, unui destin de poet, care putea să ajungă matematician celebru; poet care şi-a dus existenţa în absurditatea exilului şi (a)logica boemei, în lumina cuvântului şi umbrele din abisurile singurătăţii, unde, cu un vers de litanie păgână, se autodefinea ca cel mai trist poet din Europa.

Julien Green mărturisea că tot ce priveşte ultimele momente petrecute pe pământ l-a pasionat întotdeauna, cu excepţia amănuntelor dezgustătoare. „Ultimele cuvinte, oricât de puţin impresionante ar fi, chiar banale, dobândesc adeseori un înţeles neaşteptat”, scria el. Noi nu vom şti niciodată care au fost cele din urmă cuvinte ale lui Eugen Cioclea. Din nenorocire, în ultimele sale zile de bântuire prin lume părea să fi ajuns aproape un afazic. O fi rostit el ultimul cuvânt, zvâcnit precum un jet sonor, luminos sau neguros, al curajului de conştientizare lucidă a inevitabilului deznodământ?...

Sau nu schiţase decât cel din urmă gest mut ca o tresărire de nedumerire în faţa definitivei absenţe, domnilor Camus şi Kafka…

14 octombrie 2013

  

Eugen CIOCLEA

Poeme

Cămaşa de forţă

Mi se spune că m-am născut in cămaşă.
Maica-mea, chiar mă convinge!
Simt, le răspund,
dar ce vreţi de la mine,
nu vi-i de-ajuns
că mă strânge?

Nu vi-i de-ajuns ca din faşă o port, –
fiu-meu s-o moştenească!
Nici să mi-o spăl nu am voie s-o scot.
Acele n-au s-o cârpească.

Ruptă-i din umere. Ruptă-i pe piept.
Ca libertatea în sine.
Tac. Sunt cuminte. Sunt înţelept.
Forţa decide.