ÎN LOC DE SCEPTRU - BÂTA

29-30.X.1991

Retro: Cu două zile înainte de sus-amintita adunare a scriitorilor, N. îşi ia inima în dinţi, trece peste supărări, apropiindu-se şi spunându-mi cu un zâmbet difuz: „Leo, am auzit că vrei să mă critici la adunare”. Îi spune că la mijloc o fi o elementară şi perfidă iudire-insinuare a cuiva, precum se obişnuieşte pe aici. „Mă gândeam eu… că doar am fost colegi, ne-am împăcat bine, de ce ne-am ataca reciproc?”… Îi spun că nu am intenţii de gherilă. Zău că se bucură. După ce meseşte, se apropie din nou, zicând: „Să ştii că ai dreptate cu iudirea. Eu chiar pricep de cine a fost ea pusă la cale. Ştii, trebuia să apară un atac la adresa ta, eu am respins perfidia. Autorul în cauză a şi lansat zvonul…”

Confuz, un pic viclean, dar… ce să-i faci?

Zinovia îmi spune că Ioana de la Iaşi s-a bucurat de concilierea care a intervenit între mine şi N. Acesta şi-a dus feciorul la studii şi a vorbit la telefon cu familia Ierimia, printre altele găsind de cuviinţă să o pună la curent cu „normalizarea situaţiei”.

Deplorabila, animalica năvală a bâtelor minere în Parlamentul României… Greu de imaginat altceva mai sinistru şi mai malefic. Brute.

REVENIND LA UN AUTOGRAF

Vezi: http://www.romlit.ro/istoria_unui_autograf_pagin_de_jurnal

PESTE BARIERE

4.IX.1991

Şi – ceea ce s-a interpus între notele de la 19 iulie – 19 august: am scris la o bună parte din cartea „Şlefuitorul de lentile”, cca 10 coli de autor (250 de pagini manuscris), însă am rămas unde am rămas, la jumătatea capitolului despre tinereţea scriitoricească, în urma derutei-şoc pe care mi-a produs-o mie, ca şi foarte multora, dezlănţuirea gorilelor militariste, puciste din Kremlin. Nu pot şti când voi fi în stare să revin la manuscris… În cheia comportamentului „cucerirea de sine” din volumul „Umbra ca martor” şi în „Şlefuitorul de lentile”, regizez reflecţii despre fenomenologia procesului de creaţie axate pe exemplele maeştrilor cu netăgăduită autoritate în literatura universală. E ceva între eseistică şi nuvelistică, amintind de teoretizările elitiste, fără a face concesii celor cu condiţie intelectuală elementară. Discursul mi se pare interesant până la captivant.

Iar pe 1 septembrie, duminică, i-am avut de oaspeţi acasă pe Aurel Rău, Doina Cetea, Tudor Dumitru Savu, soţii Adam, Ioan şi Georgeta, Horia Bădescu, Mihai Cimpoi, soţii Ţurcanu (el – preşedintele unei bănci importante).

TRADUCERI PE VERSANTE DE SECOLE

Am primit de la Iaşi volumul de „Traduceri din secolele XX – XXI” (peste 500 de pagini, format academic) în care am adunat românizările pe care le-am făcut, pe parcursul a patru decenii, din creaţia unor poeţi din 36 de ţări. Prezint câteva pagini din carte.

Ovanes GRIGORIAN (1945 – 2013), Armenia

DIN CRONICA POLIŢISTĂ

Atenţie,

iată încă o veste destul de curioasă:

spre sfârşitul secolului douăzeci,

la ora paisprezece şi un sfert,

poporul armean a ieşit din propria ţară

şi nu s-a mai întors…

Semnalmente: antic, multpătimit,

talentat, muncitor, răbdător,

în ochi – o tristeţe nesfârşită,

în inimă – rupturi, plesnituri adânci…

Cei care l-au văzut sunt rugaţi

să anunţe de urgenţă parlamentul

care pe câteva zile

are nevoie de popor

în legătură cu apropiatele alegeri repetate

Antun Branko  ŠIMIĆ    (1898-1925), Croaţia

AVERTISMENT

Omule fii atent

să nu mergi tupilat

pe sub stele!

Lasă-te pătruns

pe de-a-ntregul

de dulcea lumină astrală!

Să nu te lamentezi

când va veni clipa cu ultimă privire

să te desparţi de stele!

La urma-urmelor

în loc de a o termina ca pulbere

vei deveni de-a-ntregul stea!

(1920)

DEJUNUL SĂRACILOR

Sunt ruşinaţi de a se aşeza unul în faţa celuilalt

la o atare masă

şi în timp ce mănâncă le este teamă

nu cumva unul să-i devoreze viaţa celuilalt.

Când se ridică de la masă

                                          tăcerea şi apăsarea

le provoacă silă de ei înşişi

tulburându-le trăsăturile feţelor

şi fiecare se gândeşte că ar fi asasinul celuilalt

şi că sângele ce-i curge prin trup

e sângele celuilalt

                             (de parcă într-adevăr unul

l-ar fi devorat pe celălalt)

GREU PE SUFLET

Ah unde o să mă mai duc şi astăzi?

Mama intră în odaie

                                 se aşează

şi mă scrutează cu o privire mută

Las cartea la o parte şi ies din casă

La marginea câmpiei, printre tulpinile negre

  spânzură soarele învineţit a moarte

Mă postez în mijlocul drumului

                        şi strig

                   din răsputeri

  

 (1920)

Arvo METS (1937-1997), Estonia/ Rusia

*     *     *

Ceasul ticăie în tihnă.

Suntem în doi.

Eu

Şi ochii tăi mari.

Noi prindem coadă

La fericire.

*     *     *

Motoarele

asamblate de noi

semănau leit

unele cu altele.

Nu poţi deosebi

munca delicventului

de munca

poetului.

ZARAZA? - LEGENDĂ ROMÂNEASCĂ, ADEVĂR ARGENTINIAN...

Citisem povestea „Zarazei” a lui Mircea Cărtărescu. Da, o poveste.

Azi dau de o altă poveste, dusă adânc spre legendă, despre aceeaşi Zaraza care, cică... – dar citiţi textul de mai jos:

„O altă curtezană de lux a cărei frumuseţe a pus pe jar sufletele bărbaţilor sofisticaţi şi bogaţi ai vremii a fost ţiganca Zaraza. Povestea ei încă se mai cântă şi astăzi în localurile care ne fascinează cu poveşti triste, dar frumoase, ale Bucureşti-ului interbelic. Cel care a transformat-o în legendă este un renumit cântăreţ interbelic, Cristian Vasile, care a făcut o mare pasiune pentru Zaraza şi a compus romanţe în care a cântat frumuseţea acesteia. Focoasa ţigancă era o femeie senzuală, cu părul lung, negru, uns cu ulei de nuci, cu ochii verzi şi buze roşii, cărnoase.

Purta o rochie de culoarea prazului, din urechi ii atarnau cercei lungi in stil baroc, iar in picioare purta pantofi împodobiţi cu ştrasuri care faceau ca fiecare pas al ei sa fie o tainica melodie pentru privitori. În 1944  Cristian Vasile era un renumit cantaret care canta alaturi de Titi Botez, Jean Moscopol şi Zavaidoc, cel cu care avea să lupte pentru inima Zarazei, in cele mai renumite cercuri si cele mai cautate birturi din capitala. Povestea de dragoste s-a nascut în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde lautarul performa. Cand a vazut-o prima data,  nu şi -a mai putut dezlipi ochii de pe ea. Se spune ca a fost dragoste la prima vedere si din acea noapte, Zaraza a devenit femeia lui timp de 2 ani. Dar frumuseţea ei continua să atragă privirile barbatilor care îl invidiau pe Cristian Vasile pentru partenera care se sprijinea pe bratul lui.

Istoricii consemnează rivalitatea dintre el şi Zavaidoc care a plănuit să-l ucidă pe lăutar ca sa îi fure femeia, dar a renunţat la planul lui din cauză că Vasile era un cântăreţ celebru şi ar fi riscat să se afle repede cine ar fi plănuit crima. În schimb, acesta a pus la cale s-o omoare pe Zaraza, motiv pentru care, l-a tocmit pe  Borilă, un ţigan din anturajul lui Zavaidoc, “antrenat” să ucidă. „A fost omorâtă de un ţigan gelos, pe malul Dâmboviţei, în timp ce mergea să cumpere tutun. Cristian Vasile a fost devastat. Pentru că o iubea atât de mult, se zice că, după ce a fost incinerată, lăutarul ar fi furat din crematoriu urna cu cenuşa ei şi ar mâncat-o cu linguriţa”, spune istoricul Dan Falcan.  Celebrul lăutar a murit la Sibiu în 1974”.

De, asta e – o povestioară nu prea bine articulată, trasă de păr; poate chiar o... prostioară... frumoasă. Adevărul, însă, e cu totul altul: „Zaraza” este numele unui celebru tagou argentinian, care a traversat atlanticul, ajungând în Europa, prin ţările căreia s-a răspândit cu texte deja traduse. Până la Cristian Vasile el se cânta, în 1939, la Varşovia, în Polonia. (Binevoiţi de vedeţi acest clip: http://www.youtube.com/watch?v=-r6NO4u3hrI.)

Iar originalul partiţiei „Zaraza“ îl vedeţi mai jos, pentru a vă convinge că pe el nu e nicidecum numele lui Cristian Vasile, precum brodează (cu acul) într-o ureche vreun autor oarecare de pe la noi. Autorii sunt argentinienii A. Perrotti şi B. Tagle-Lara.

Aşadar, să ne potolim orgoliul nostru protocronist şi să ascultăm acest frumos tangou argentinian, „Zaraza“, în interpretarea polonezilor

GORILELE DIN KREMLIN, ACUM 22 DE ANI...

26.V.1991

Ieri şi astăzi, am parcurs – maratonic – captivantul volum „Borges despre Borges”. După „Cărţile şi noaptea”. După eseul despre acest socratic contemporan, pe care l-am depus la revista „Basarabia”.  Aproape de concepţia mea mărturia marelui argentinian, conform căreia povestirile pot fi duse în albia eseului erudit, că eseurile pot trece în poeme, iar poemele se îngemănează cu ori chiar sunt scurte naraţiuni. În viziunea li Borges, deosebirea dintre proză şi poezie nu e decât una tipografică, din acest motiv el intercalând proze prin paginile volumelor sale de versuri.

10.VII.1991

Astăzi Elţin a fost întronat ca preşedinte al Rusiei. Mi-a atras îndeosebi atenţia  că la finalul festivităţilor, relativ modeste, televiziunea a dat celebrul „Cor al robilor” din opera „Nabuco”, într-o versiune modernă, de chitară, dar foarte sugestiv. Deci, „Corul robilor” sau al foştilor robi?

578 DE FOBII ŞI COMPUTERUL

Pe un site polonez găsesc „Kompletna Lista Fobii” (uneori sintagmele leşeşti sunt atât de apropiate celor româneşti, încât nici nu e cazul să le traduci). Şi în această uriaşă listă sunt enumerate 578 de stări patologice de nelinişte şi de spaimă, lipsite de o cauze obiective sau precise, alias fobii. Însă ar mai fi ele şi altele, pentru că lumea e mare şi superstiţioasă, şi spăimoasă. M-am gândit că ar exista şi o spaimă de… fila albă, pentru cei care poate că sunt talentaţi, predestinaţi literaturii, dar care, din cauza unei astfel de fobii, nu vor ajunge niciodată scriitori.  Am cercetat lista: într-o accepţie generală, nu doar de „pagină albă”, sigur că există şi papyrophobia. Dar uite că, din păcate, grafomanii nu cunosc astfel de înspăimântare – ei trec peste toate fobiile şi… hârtiile... 
Dar şi mai grav e că o astfel de boală, zisă papyrofobie, ar putea afecta posibila lume cititoare! Omul nu ia cartea în mână, pentru că are fobie de… hârtie! Ei bine, uite de ce e bun ecranul calculatorului sau un e-book reader – poţi citi fără să te… înspăimânţi!

Iată şi „întreaga” listă de fobii dată de polonezi, dar cu explicaţii englezeşti:

Kompletna Lista Fobii

A-

Ablutophobia- Fear of washing or bathing.

UN REPORTAJ INSPIRAT DE PRIETENUL VASILE GOGEA

Primesc azi:
Dragă Leo,
sper să nu te superi pentru că am invitat şi alţi confraţi la plimbare, alături de tine, prin Kazan!
Cu gând frăţesc,
Vasile Gogea
http://vasilegogea.wordpress.com/2013/07/10/kazanul-vazut-de-leo-butnaru/

Răspund:

Dragă Vasile, 

din contră, mă bucură, iar gestul tău mă face să regizez un alt fotoreportaj din Kazan, pe care îl voi deschide chiar cu uriaşa cupă în care încă nu era aprinsă flacăra Universiadei. Iar situaţia cu medaliile mi se pare şi mie dezolantă. Să sperăm că e o nedumerire provizorie.

Cu urări de bine şi inspiraţie,

Leo

Pe când o fotografiasem, de departe, de pe alt mail al râului Kazanka,
 această cupă mai era în lucru, aşteptând flăcăra Universiadei

KAZANUL DE LEMN, BETON ŞI BRONZ... FURAT

Pagin de jurnal
18 iunie 2013

A mai rămas ceva din Kazanul cu arhitectură din lemn? Păi, zice colega Nailia Ahuntova, unele elemente din acea perioadă se pot vedea chiar aici, nu departe de Uniunea Scriitorilor, la colţ, pe strada… Ulianov-Lenin. La Kazan, Lenin se află în deplină libertate, chiar dacă i se mai întâmplă şi unele neplăceri. Astfel, garda veche sau îndoctrinaţii de dată mai recentă deplâng neconsolaţi distrugerea de către un incendiu a unei case în care, cică, fusese ţinut, arestat, viitorul cap al bolşevicilor, prin 1887. Ei bine, dacă eu stau, cazat, la US, pe strada Muştari nr. 14, acea casă fusese undeva vizavi, la numărul 15 (în ea se aflase o bibliotecă, evacuată în local nou), numai că acolo se înalţă acum un bloc modern, cam împăunat, aş zice, cu teracotă multicoloră. Dna Elmira, una din portarii de la casa scriitorilor, zice că locuieşte vizavi, „În casa cea frumoasă”.

În schimb, într-adevăr, la colţul de străzi despre care îmi spune colega Nailia Ahuntova, se află casa de lemn în care a locuit o vreme familia Ulianov. Are bârnele vopsite în roşu-închis şi e în renovare. Ba chiar i-au adus în curte şi un monument al lui Lenin, care, zice colega ce s-a oferit să fie ghid, până nu demult nu era acolo.

Casa-muzeu Lenin

Alături, gard în gard, e casa în care în anul 1884 a locuit „marele scriitor proletar”, spune placa, fondatorul realismului socialist Maksim Gorki. Însă o siglă nou, pe fundal verde cu litere aurii, parcă ar anunţa, implicit, o răzbunare peste timpuri: în acea clădire se află „Bahai Center of Kazan”, numită oficial Baha’u’llah (în arabă „Slava lui Dumnezeu”), ce pledează pentru unitatea întregii omeniri ca bază a păcii mondiale. E cam altceva decât „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!”, nu? În contrast cu pacea lumii, revoluţia mondială presupunea cruzime, sânge, sânge, sânge… Bubuială nasoală, cum ar zice vreun confrate mai tânăr, care îl simpatizează pe Che Guevara.

Aici a locuit Gorki în 1884

Hălăduiesc prin această parte mai puţin modernizată a urbei, unde clădirile din piatră sunt în minoritate faţă de casele din bârne, edificate, în special, în secolul XIX. Pe aici nu a acţionat în plin programul „Mileniu”, iar Nailia spune că o parte din locuitori nu au dorit să părăsească vechile lor case din bârne, pretinzând la schimb spaţii de locuit mai bine plasate şi mai mari, decât li se propuneau. Problemă veche mereu… nouă…

DESPRE COTOIUL DE KAZAN ŞI DESPRE CÂŢI ROMÂNI LOCUIESC LA MOSCOVA

Măhărimea Sa Cotoiul de Kazan

Pagini de jurnal

19.VI.

…Ar fi multe de relatat şi din spaţiile Muzeului de Istorie a Tatarstanului (o clădire superbă!). Mă gândesc în special la unele aspecte din neliniştitele, exoticele vremuri în iureş năvalnic, când nomazii stepelor prinseră a se obişnui cu traiul sedentar; când cei care cuceriseră, se pomeniră cuceriţi, chiar umiliţi.    

În muzeul este expusă până şi caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767. Vă daţi seama că, chiar suflat în anumite părţi cu aur, cu purpură imperială şi cu ceva negru, cromatică aleasă pentru a sugera solemnitatea, azi, vehiculul doamnei de pe tron (însăşi caleaşca aduce a tron!) trezeşte zâmbetul oricărui pici pe care tăticul îl duce dimineaţa la liceu într-un „Mercedes” sau „BMW”. 

  

                                         Caleaşca de plimbat împărăteasa

Poate puţină sare în cam ştearsa înfăţişare a caleştii să o dea un detaliu insignifiant, – dar să vezi, fixat şi el de istoricii vremii, pus pe răbojul mereu marilor, importantele merite ale vreunei ţarine, în acest caz fiind vorba de Elizavetei Petrovna (mezina lui Petru I şi a Ekaterinei I) care, după vizita din octombrie 1745, dădu, pe loc, un ucaz special: „Fără

ONESTITATEA EXEMPLARĂ A UNUI MARE OM

Monumentul lui Lev Gumiliov, Kazan

La deschiderea străzii Petersburg din oraşul Kazan, într-un ansamblu bine articulat, vast, se înalţă colonada cu bustul lui Lev Gumiliov, fiul poeţilor Nikolai Gumiliov şi al Annei Ahmatova. Vatan, colegul ce semnează cu pseudonimul Trăiască Patria, îmi spunea că, printre variantele de deschidere monumentală a acestei artere urbane au fost şi cele cu statuile ţarinei Ekaterina a II-a sau a ţarului Aleksandu al II-lea, idei cam (sau de-a dreptul) impertinente care, fireşte, au trezit protestele tătarilor, cei doi fiind, de fapt, nişte împilatori. În acest caz, de ce monumentul lui Lev Gumiliov (1912-1992)? Ca să ajungă cititorul la un răspuns, e de ajuns să spunem că pe colonadă sunt gravate, aurit, următoarele cuvinte ale nobilului fiu al celor doi poeţi: „Eu, om rus ce sunt, întreaga mea viaţă îi apăr pe tătari de clevetitorii lor”.

Lev Gumiliov a fost savant, istoric-etnolog, poet, traducător din limba persană. Fondatorul Teoriei passionare a etnogenezei. (Passionar e un termen propus de însuşi L. Gumiliov, analog englezescului: passionary). Teoria în cauză descrie procesul istoric de dezvoltare a etniilor în interacţiune cu relieful (landşaftul) ambientului lor şi cu alte etnii. [Ceva care nouă ne aminteşte (şi) de teoria alternanţei deal-vale a lui Lucian Blaga, nu?] În anii 1930-1934 a fost cercetător în expediţiile din munţii Saianului, Pamirului şi ai Crimeei. În 1935 este exmatriculat din Universitatea din Leningrad şi arestat. În 1937 – restabilit la Universitate. În martie 1938, arestat din nou şi condamnat la 5 ani de GULAG (Norilsk, dincolo de Cercul Polar), munceşte în minele de cupru. 

                                                         Lev Gumiliov în GULAG

                                         

În toamna anului 1944 se cere voluntar pe front. În 1945 – restabilit în Universitate. De ziua revoluţie bolşevice, 7 noiembrie 1949, este arestat din nou şi condamnat la 10 ani de GULAG. Reabilitat în 1956, cu trei ani mai târziu după ce moare Stalin.

Ca şi în Tatarstan, numele său este cinstit şi în Republica Kazahstan, în capitala căreia, Astana, funcţionează Universitatea Euroasiată „Lev Gumiliov”.

UN SCULPTOR DE EXCEPŢIE

 Daşi Namdakov este un sculptor din Bureatia, locuieşte în Sibiria Orientală, nu departe de lacul Baikal. S-a născut în anul 1967. Lucrările sale sunt cunoscut în lumea mare, expuse în cele mai renumite galerii.

APROAPE DE DEMULT...

7.XII.1990

O carte editată pe cont propriu la „Apollo” de Ion Laurian Postolache. Peste 50 de catrene demodate, aburind de nostalgie senilă. Însă întâlnesc şi trei rânduri de excepţie, demne de marile pene ale anonimilor sau clasicilor. Iată-le:  „Mă-ntorc dintre oameni cu umbre pe mâini” şi „Poate că-ntr-o seară şi la casa ta/ O să stea belciuge în păianjen mare”. Pentru aceste mostre, f. puţine, face totuşi să citeşti peste 200 de rânduri de „versuri”…

Cred că, pre limba noastră, titlul renumitei opere a lui Saint-Exupéry ar fi mai nimerit să fie tradus nu „Micul prinţ”, ci „Prinţişorul”. Însă, în acest caz, rigiditatea obişnuinţei pare aproape de neînvins… Şi totuşi, şi totuşi…

LA PLECAREA COLEGULUI...

Dumitru Matcovschi

octombrie 1939 – iunie 2013

  Cu o bună parte din biografie transferată pe dedesubturile operei şi printre rândurile ei, Dumitru Matcovschi păstrează continuitatea de elan a fecundităţii artistice şi altor descoperiri de sensuri în toate genurile literare pe care le abordează. În pofida procustianiamului editorial care a bântuit decenii la rând, începând cu cartea de debut „Maci în rouă” (1963), scriitorul ne-a oferit pagini vrednice de atenţie. Fireşte, şi creaţia sa poartă însemnele scrijelate ale diferitelor constrângeri extraliterare ale suspiciunilor şi neînţelegerilor, ale brutalelor amestecuri din partea potentaţilor vremii sau lacheilor-ideologi supravigilenţi.

KAZAN, CAPITALA TUTUROR TĂTARILOR

                                       Al treilea fotoreportaj

Strada Brutăriilor-Stânga, în lungul Canalului Bulak

Muzeul Naţional al Tatarstanului

Caleaşca în care a vizitat Kazanul împărăteasa Ekaterina a II-a, în mai 1767

NECUNOAŞTERE ŞI IRESPONSABILITATE

Leo BUTNARU

Despre unele „traduceri”

În felul său, cu dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930) Vladimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925; îl reproduc în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor):

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

         În hălăduirile mele prin internet, am dat şi de o traducere care deformează grav sensul ideii, metaforei, stilisticii, caracteristice originalului acestui poem, ceea ce te duce la gândul că respectivul tălmaci (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „aвто” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”. Rusescul расквась se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia?!

GRAŢII DE TATARSTAN

În fiece călătorie, încerc să adun o galerie de chipuri feminine ce au un indiscutabil vino-ncoa care mi-au căzut (poate că subiectiv) în obiectivul camerei de filmat. Astfel intenţionam să procedez şi la Kazan, de fundal având rememorarea unor momente „tătărăşti” din „Cele cinci fluvii ale vieţii” ale  lui Viktor Erofeev în care scria despre debarcarea sa în portul capitalei de pe Volga: „Doamne, ce frumoşi sunt tătarii! Dar tătăroaicele!... Minune, nu alta! Fiecare de aici – e un Nureiev (celebrul balerin transfug – l.b.). Aici e un etern balet. Sunt convins că toţi renumiţii modelieri italieni sunt de asemenea tătari. În acest oraş trebuie trimişi agenţii ce caută top-modele. În chipurile (feţele) tătăreşti există o înnăscută stilistică de «star». În privirile lor – o dulce solitudine, despre care povestesc reclamele celor mai bune parfumuri”. Vă prezint o parte din galerie.

L.B.

PROVIDENŢA E CU NOI, DAR...

3.XI.1990

Subscriu cu toate pixurile pe care le am şi le voi avea la îndemână la mărturisirea ce urmează, una de alter ego. De altfel, şi în alte interviuri, „uşor alintatul” Mircea Cărtărescu oferă lecţii de sinceritate pură. Oricum, e greu să presupui că ar cocheta…

„Corespondent: – …Spuneai aşa (transcriu): «Întotdeauna am citit «vieţi» (confesiuni, jurnale, corespondenţă). Mi s-a părut că viaţa e lăsată în umbră în raport cu scrisul popriu-zis». Ai putea vorbi mai mult pe tema asta?

Mircea Cărtărescu: – Oamenii, în general mă plictisesc foarte tare. Abia dacă îi observ.

KAZAN - AL DOILEA FOTOREPORTAJ

Aspect dintre zidurile Kremlinului

În moschee

ÎN ŢARA CU CAI A TĂTARILOR

           La casa "Prietenia popoarelor" din Kazan mi-a fost dat să vizionez  expoziţia demnă de toată atenţia a plasticianului Ahsan Fathutdinov (1939-2013), din care vă prezint o galerie cabalină neobişnuită, cu chipuri de trăpaşi ce emană blândeţe, căldură şi ataşament faţă de eventualii lor stăpâni.

SÂNGE LA NISTRU

23.X.1990

Ca un element indispensabil al vieţuirii noastre aici, la Ciocana chişinăuiană, la împădurita margine de oraş: potricălirea sonoră, în surdină, a liniştii de tragerile din pistol la poligonul miliţienilor – de la geamurile noastre, în vale, pe malurile unuia din cele trei lacuri.

Şi o impresie: dat fiind situaţia socio-politică tot mai încordată aici, în Interriverania, pare-se că se înteţesc şi exerciţiile de tragere. Oare miliţia se pregăteşte pentru înrăutăţirea situaţiei?

KAZAN – A TREIA CAPITALĂ A RUSIEI

Kazan este capitala Republicii Autonome Tatarstan din Federaţia Rusă. Se presupune că  oraşul ar fi fost fondat de către bulgarii de pe Volga în Evul Mediu timpuriu sau de către tătarii Hoardei de Aur, la mijlocul secolului 15.

Eu l-am vizitat în perioada 13-20 iunie a-c. (ieri mai eram acolo!), când Kazanul se pregătea pentru deschiderea Universiadei 2013. Până va fi să vin cu comentarii mai ample, propun acest prim reportaj fotografic ce ar putea da o impresie mai generală despre splendidul oraş, căruia i se mai spune şi a treia capitală a Rusiei, după Moscova şi Sankt-Petersburg. 

Orăşencele Kazanului

Moscheea de pe teritoriul kremlinului din Kazan

PRINTRE FĂCLIILE VIEŢII.

                                   Al doilea reportaj din Sulina

În periplul nostru naval în aval aveam să trecem prin preajma câtorva faruri de pe digurile braţului ce flanchează cu digurile sale şi duce spre mare o parte de Dunăre. Farurile numite şi făclii ale vieţii… Cel de pe digul sudic, far cu înălţimea de aproape 12 metri. Nefuncţional, astăzi, construcţia sa metalică fiind dislocată de pe fundament/ postament în anul 1922, necesitate impusă de lucrările de prelungire în mare a digurilor de protecţie a gurii Canalului Sulina. Dar nu totdeauna o lipsa de funcţionalitate practică e fatală, farul respectiv fiind readus pe temelia sa (în 1960)  pentru a reda autenticitate priveliştilor de altă data, adică de acum aproape un secol, când gura Canalului Sulina se afla în acest loc, cu timpul însă înaintând mai spre mare, mai în mare.

Iar farul de pe digul nordic a fost construit in anul 1887, având formă de turn circular din metal de tip greu (cel de pe digul sudic e din metal de tip uşor) şi o înălţime de aproape 14 metri, semnalul său optic răspândindu-se pe o distanţă de 8 mile maritime, călăuzind vasele care intrau sau ieşeau de pe braţul Sulina. Dezafectat şi el în 1922, ca şi confratele său ceva mai mic de pe celălalt dig, şi acest far este un element ce ţine de istoria oraşului-port, marcând, pentru ţinere de minte, poziţionarea de cândva a gurii de intrare pe Canalul Sulina.

Astăzi, este funcţional farul nou, având o înălţime de 48 de metri şi amplasat aproape de capătul digului de sud al gurii Canalului Sulina. Lumina lui este vizibila de la o distanta de 19 mile marine.

CHIAR UN COŞMAR?...

În colective, asociaţii, instituţii se iscă certuri interne care ne dezbină. Să ne amintim că la 1453, când sultanul Mehmet al II-lea a asediat Constantinopolul, marea majoritate a acestei urbe era antrenată în discuţii aprige teologice, inclusiv dorind să clarifice de ce sex sunt îngerii. Constantinopolul căzu.

Să nu uităm că şi noi suntem asediaţi. Dacă nu dorim ca, direct sau implicit, să apropiem dezastrul naţional, avem datoria de a ne păstra unitatea. În caz contrar, chiar nemeritând, marile învinuiri vor cădea pe seama intelectualităţii, în special – a scriitorilor.

HELGEA ŞI HÂRCA PIRATULUI

De la Tulcea, ne îmbarcăm pe nu prea marea navă de călători „Moldova” care, desprinzându-se de chei, o ia în aval pe braţul Dunării ce poartă numele oraşului spre care ţinem să ajungem – Sulina, cândva – cel mai porto franco din România (în comparaţie cu Brăila şi Galaţiul care aveau acelaşi statut de porturi libere). Această localitate din extremitatea estică a ţării nu este conectată direct la reţeaua rutieră din România, la ea putându-se ajunge doar pe apa Dunării sau a Mării Negre.

Răsărit de soare pe Dunăre, Braţul Sulina.

                                     
                                           Din Arsenalul Marinei Regale.
                Ce însemna faptul că Sulina era un port liber, al facilităţilor şi privilegiilor fiscale? Să zicem, dacă în oricare port european obişnuit muncitorii navali erau răsplătiţi cu câte o liră pe zi, aici câştigul lor era de 4 lire. 

DACĂ...

12.X.1990

Ieri, şedinţa consiliului US. Dezastru la toate punctele. Harababură de interese, intenţii şi emoţii prost camuflate şi, deci, necontrolate. Luptă pentru glorie şi privilegii iluzorii. În seiful lui Cimpoi, alături de carnetul de membru al US depus de Lari, s-a adăugat cel al lui Galaicu-Păun. Tânărul l-a deţinut doar vreo săptămână-două.